Lupii de la Nucșoara (Recviem pentru țăranul român)


Lupii de la Nucșoara (Recviem pentru țăranul român)

18 iulie 1959, Jilava. Cu puțin înaintea orei 21.00, partizanul Toma Arnăuțoiu e scos dintr-o hrubă a Reduitului. Poartă lanțuri grele la mâini și picioare. Doi caralii îl escortează în tăcere printr-un tunel boltit de cărămidă, umed și puternic luminat, care pute ca un canal colector. Ba nu, pute mai rău de-atât. E duhoarea distrugerii și a morții. Toma o știe prea bine. Cumva, a adulmecat-o încă din dimineața în care l-au arestat în livada trădătorului Grigore Poenăreanu, livadă care, deși nu se învecinează cu vreun deșert vizibil, e tot un crâmpei din trupul Grădinii Ghetsimani. Și-apoi l-a tot bântuit, ca o chemare din adâncuri, fără a mai putea scăpa de morbul ei. Acum s-a obișnuit cu duhoarea, nu o mai simte, dar chemarea răsună din ce în ce mai aproape. Îi suflă-n ceafă. 

Zornăitul lanțurilor sparge liniștea de cavou a Reduitului. Izolările sunt pline, toate Negrele dau pe-afară. Oare câți osândiți îl aud pe Toma Arnăuțoiu, cu moartea pre moarte călcând? Dar pe ei, când le va veni sorocul, cine îi va auzi?  

Stâlcit în bătăi și torturat abominabil, timp de o jumătate de an, în anchetele Securității, după procesul-mascaradă, Toma și-a petrecut ultimele luni aici, în sectorul destinat condamnaților la moarte, unde va fi fost devorat de neputințe, frig, foame și umilințe. De chinuri și doruri fără leac.

Subțiat de suplicii pe care o minte sănătoasă nici nu și le-ar putea închipui, partizanul și-a păstrat aceeași privire melancolică, surprinsă și în fotografiile realizate de securiști după arestare. Poate că șchiopătează. Are cearcăne adânci, ca de funingine, pomeți ascuțiți și o paloare gălbenie, cadaverică. E umbra bărbatului de odinioară. Curând, foarte curând, se va transforma în idee. 

(Ofițerul Toma Arnăuțoiu, erou decorat al Armatei Regale Române și partizan martir / sursa foto: Constantin Vasilescu, ”Rezistența armată. O istorie în imagini”, Editura Manuscris)

La capătul tunelului, într-un birou încăpător și rudimentar, care se cască undeva la stânga, Toma e identificat în prezența comandantului închisorii, așa cum stipulează regulamentul. Un caraliu bifează ceva într-un  dosar cu șină, poate un ”x”. Nu se rostesc prea multe cuvinte, ce-ar mai fi de zis? Atmosfera e greoaie, glacială. După ce îl măsoară din creștet până-n tălpi, de parcă ar privi un urs la Zoo, comandantul dă dispoziția de a i se înlătura lanțurile. Nu mai sunt de folos, morții nu fug nicăieri – pe de altă parte, nici regulamentul nu le prevede pe ultimul drum. Cu toate astea, comandantul îi rânjește larg, dezvelindu-și măselele de aur, ca și cum i-ar face o favoare, apoi fața îi îngheață într-un rictus. Partizanul se uită prin el, cumva absent, cu aceeași căutătură melancolică. Liniștea lui e Liniștea de pe urmă. Toma e și nu e aici. Oare cum de-au crezut că ar putea ucide așa ceva?  

Un alt caraliu îl leagă la ochi cu o cârpă împăturită și-l escortează în exteriorul Reduitului. N-au timp de pierdut, e trecut de ora 21.00 iar noaptea se anunță lungă. Sunt urmați îndeaproape de comandant, de medicul penitenciarului și de alți câțiva. Cu excepția osânditului, toți par vrăjiți de protocolul morții.   

Abia ieșiți din răcoarea de mormânt a Reduitului, un val de căldură îi izbește în față. Se-ntunecă cu repeziciune, cicadele au amuțit demult. Departe, spre asfințit, o dungă roșiatică se topește în nuanțe din ce în ce mai tulburi, amintind de vipiile zilei. Lumina e pierită, vâscoasă, brăzdată de lilieci ce orbecăiesc în așteptarea beznei. Molii diforme se rotesc în jurul becurilor. Îngropate sub valuri de pământ, hrubele din jur par spinări de șerpi uriași. Din loc în loc se cască răsuflătoare zăbrelite. Încremeniți în miradoare, ca niște năluci printre sârme ghimpate, soldații privesc ultimul drum al partizanului. Toma nu vede nimic din toate astea. Poate că murmură o rugăciune pe care mama sa, blajina Laurenția, obișnuia să o rostească în fața unei icoane ferecate în argint. 

Pașii răsună pe dalele de ciment. La un moment dat e condus la dreapta, direct prin șanțul Fortului, spre extremitatea estică a acestuia, unde începe Valea Piersicilor. Care, de fapt, nu e nici pe departe o ”vale”, ci un șanț larg, mărginit de taluzuri înalte, rezultat din excavarea pământului ce acoperă temnițele de pretutindeni. Nici piersici nu-s pe-aici, cu atât mai puțin vreo livadă. Aici sunt gropi comune. 

(Zidul execuțiilor din Valea Piersicilor / sursa foto: arhiva Podul.ro)

Zidul execuțiilor îi așteaptă în fundul văii care nu este vale. E mai întunecat ca noaptea. Devine vizibil numai atunci când ești lângă el, ca și cum s-ar tot ascunde. Nici ”zidul” nu-i întocmai un zid convențional, ci e ultimul taluz al șanțului. Odată ajunși, lui Toma i se dezvelesc ochi, dar asta numai pentru câteva clipe, moment în care e identificat din nou, conform regulamentului, în prezența unui procuror militar. Protocolul are întâietate, nu-ncape îndoială. Un judecător delegat dă citire, într-o formă prescurtată, sentinței de condamnare la moarte, turuind câteva propoziții tăioase, apoi face patru pași îndărăt și rămâne cu gura căscată. Dintotdeauna a fost fascinat de moartea altora. 

Toma nu-l aude și nu-l vede. E din ce în ce mai transparent, contururile i se estompează cu un firesc de-a dreptul neverosimil. Nici vântul nu adie prin șanțul ăsta blestemat. E aproape beznă. Imediat ce judecătorul amuțește, un caraliu îi acoperă ochii cu aceeași cârpă împuțită. Niciun mușchi nu tresare pe chipul colțuros al partizanului. Curând, fulgerător de curând, lumina va birui pentru totdeauna. E inevitabil. Fără a bănui că sunt la fel de necesari ca Iuda, trei soldați își armează pistoalele.

Foc!, strigă comandantul, nu înainte de a răsuna dangătul prelung al clopotului ce anunță fiecare execuție. (Undeva, într-o celulă a Reduitului, regretatul Ion Sarion aude dangătul, peste ani amintindu-și conjunctura, cu prilejul unui interviu pe care mi l-a acordat cu puțin timp înaintea trecerii sale)

Împușcăturile risipesc liniștea cimitirului fără cruci. Taluzurile amplifică ecoul, hăuind de-a lungul văii care nu e vale. Lovit în plin, Toma se prăbușește pe spate și rămâne așa, cu brațele răstignite. Nimeni nu vede șuvoaiele de lumină ce irup din pieptu-i năclăit de sânge. Sunt orbitoare. E colosal. E irepetabil. 

Medicul penitenciarului se grăbește să confirme decesul. Cu toții sunt inundați de sentimentul lucrului bine făcut, se felicită între ei. Banditul a fost stârpit. Peste numai câteva clipe își reamintesc că-i așteaptă o noapte lungă și redevin brusc solemni. Niște boi solemni. 

Trupul spart de gloanțe e târât și aruncat într-o groapă lungă, proaspătă, care se cască undeva aproape. Poate că de formalitățile astea se ocupă doi deținuți de la dreptul comun (de regulă erau folosiți și la așa ceva). Poate că unul dintre ei îndepărtează cârpa și-i închide pleoapele lui Toma. Și Hristos a fost răstignit între doi tâlhari. Și El va fi biruit tenebrele. 

Comandantul se ridică pe vârfurile cizmelor și scrutează, vizibil curios, adâncimea gropii. Se declară satisfăcut. E beznă. 

(Detaliu, casa Elisabetei Rizea din Nucșoara / sursa: arhiva Podul.ro)

Vor urma execuțiile lui Petre Arnăuțoiu și ale celorlalți condamnați din ”Lotul Toma Arnăuțoiu” (16 persoane în total), procedurile fiind similare, edificatoare pentru ceea ce în genere numim ”banalitatea răului”. Potrivit înscrisurilor de la dosar, cel de-al treilea va fi preotul Nicolae Andreescu. Sacrificiile lor ne-au incendiat bezna ca niște supernove. Da, a fost o baie de sânge. Omorul avea să se prelungească până târziu în noapte, cadavrele fiind azvârlite de-a valma în aceeași groapă comună. 

Rămășițele lor pământești n-au fost recuperate nici până în zilele noastre, în condițiile în care Fortul 13 Jilava stă să se prăbușească și e inundat an de an, pe porțiuni largi, cu o regularitate alarmantă, deși acolo ar fi trebuit să funcționeze un amplu memorial destinat victimelor comunismului. Valea Piersicilor nu este deschisă nici măcar pentru vizite, darămite pentru uzul unor arheologi specializați în cercetarea crimelor comunismului. Cine și de ce se teme de memoria acestor martiri? 

Numai în cadrul lotului ”Toma Arnăuțoiu” au fost executate 16 persoane. Printre acestea, trei preoți (Ioan Constantinescu, Nicolae Andreescu, Ion Drăgoi) și patru învățători (Gheorghe Popescu, Ion Mica, Alexandru Moldoveanu, Nicolae Nițu). Toți ceilalți erau țărani înstăriți, stâlpi ai comunităților de la poalele munților: Petre Arnăuțoiu, Titu Jubleanu, Nicolae Ticu zis ”Sorescu” (cioban), Nicolae Bășoiu, Constantin Popescu, Ioan Săndoiu, Gheorghe Tomeci și Benone Milea. Dintre partizanii cu arma în mână (”bandiți”, ”teroriști” și ”lupi”, așa-i înfiera propaganda), doar Toma și Petre Arnăuțoiu, Titu Jubleanu și Benone Milea au fost încadrați în lotul de mai sus, restul fiind susținători ai organizației. 

Pentru ca cititorii să înțeleagă mai bine cum s-a ajuns până aici, voi face o serie de precizări generale, care vor fi asemănătoare desfacerii unui ghem. Gruparea de partizani condusă de ofițerul Toma Arnăuțoiu (”Haiducii Muscelului”) s-a dovedit a fi una dintre cele mai longevive organizații de rezistență armată, supraviețuind în munte, la cel mai înalt nivel posibil, timp de 9 ani, în pofida celor mai vitrege condiții de luptă, fiind vânată în permanență de trupele de Securitate. Inițiativa înființării unei organizații de partizani în zona muntoasă a Muscelului a fost luată la București, în iarna ‘48-‘49, în cadrul unor întâlniri organizate de colonelul Gheorghe Arsenescu, la întrevederi luând parte și Toma Arnăuțoiu, locotenent de cavalerie proaspăt deblocat din Armată. Arsenescu se ascundea în Capitală, sustrăgându-se astfel arestărilor pe care Securitatea le efectua în cadrul grupării de partizani de la Dragoslavele-Muntele Roșu, pe care o înființase la începutul lui ‘48, acum apropiindu-se de momentul destructurării totale. Pe fundalul acelor arestări, descinderi și scotociri brutale, evoluțiile se precipitau de la o zi la alta. Vremurile erau mai tulburi ca niciodată. La începutul lui martie ‘49, când securiștii prinseseră de veste că Arsenescu se ascundea în București, riscul unei arestări fiind sporit, colonelul și Toma Arnăuțoiu s-au retras în zona muntoasă din jurul Nucșoarei, satul de baștină al familiei Arnăuțoiu. 

Recent s-au împlinit 74 de ani de la prima ciocnire cu Securitatea a luptătorilor nucșoreni – s-a întâmplat în dimineața de 19 iunie 1949, după ce fuseseră înconjurați în vechea casă a lui Ion ”Iancu” Arnăuțoiu, partizanii reușind să spargă împresurarea, totodată lichidând doi securiști în schimbul de focuri. La scurt timp după aceea, din picina viziunilor diferite privind abordarea luptei de gherilă, colonelul Gheorghe Arsenescu s-a retras definitiv din grupare, în toamna lui ‘49, ascunzându-se în satele din apropierea orașului său natal, Câmpulung. Avea să fie turnat și arestat abia în ‘61, torturat cu bestialitate (este știut că partizanilor li se alocau cele mai crunte cazne), condamnat la moarte într-un proces-mascaradă și finalmente executat, în primăvara lui ‘62, la Jilava, în aceeași Vale a Piersicilor. 

(Colonelul Gheorghe Arsenescu, erou decorat al Armatei Regale și partizan martir / sursa foto: Constantin Vasilescu, ”Rezistența armată. O istorie în imagini”, Editura Manuscris)

Revenind, începând cu finalul verii lui ‘49, liderul incontestabil al partizanilor musceleni va fi Toma Arnăuțoiu. Lui i se datorează longevitatea organizației. În funcție de arestările și de morțile survenite în ciocnirile cu Securitatea sau din pricina unor tensiuni degenerative / trădări, componența grupării avea să sufere o serie de modificări, mai cu seamă în primii doi ani ai activității, când convulsiile s-au dovedit majore. Cornel Drăgoi, Benone Milea și Alexandru Marinescu s-au numărat printre primii arestați. Gheorghe Mămăligă zis ”Titi” l-a împușcat pe Ion Chirca zis ”Dezertoru”, după ce acesta din urmă, constrâns de Securitate, consimțise să trădeze și să-i dea prinși pe ceilalți partizani. Securiștii reușiseră să-i smulgă colaborarea numai după ce i-au transmis că îi vor lua copiii minori de acasă pentru a-i arunca într-un orfelinat – asta va fi fost cumpăna ce l-a zdrobit pe Ion Chirca, unul dintre cei mai versați luptători ai organizației. Figură de un dramatism accentuat, cum de altfel sunt toate celelalte, pe nedrept necunoscute, eroina Mărioara Jubleanu a fost ucisă pe Vâlsan cu arma în mână, în luptă cu Securitatea, Titu Jubleanu fiind arestat în aceeași conjunctură. Potrivit răvășitoarelor fragmente păstrate din Jurnalul ținut de Constantin ”Tică” Jubleanu, Ion Marinescu zis ”Doctorul” l-a împușcat mortal pe Gheorghe Mămăligă, în urma unor tensiuni ce degeneraseră. Ulterior, pe fundalul altor neînțelegeri și suspiciuni ce riscau să distrugă întreaga grupare, frații Arnăuțoiu l-au lichidat pe Marinescu, într-un act tragic ce va comporta urmări dostoievskiene (altminteri, ”Doctorul” fusese unul dintre cei mai eficienți partizani ai organizației). 

Din a doua jumătate a lui ‘52, componența luptătorilor supraviețuitori s-a stabilizat: Toma și Petre Arnăuțoiu, Maria Plop și Constantin ”Tică” Jubleanu. Cei patru vor rezista până în primăvara lui 1958, frații Arnăuțoiu fiind arestați în fatidica dimineață de 20 mai, prin trădarea lui Grigore Poenăreanu, mai vechiul lor susținător. În aceeași zi, curajosul Tică a refuzat să se predea și a fost ucis în ”Râpele cu brazi”, în schimbul de focuri cu securiștii, nu înainte de a-l răni pe comandantul trupelor de Securitate. Sacrificiul lui rămâne o pildă incandescentă. E apa bună de băut.

Pe lângă lotul condamnaților la moarte, Securitatea a alcătuit, evident, și câteva loturi destinate susținătorilor, acestea fiind soldate cu 32 de condamnări la ani grei de zeghe într-un regim de atroce exterminare. Vorbim despre oameni bătrâni și bolnavi, femei, țărani fruntași. Viețile lor au fost zdrobite pentru totdeauna. 11 dintre ei aveau să moară în lagăre și închisori ale groazei. Printre aceștia s-a numărat și eroina Maria Plop, agonizând devorată de o boală nicicând tratată, cu sufletul răstignit de întrebări privind soarta micuței Ioana (fiica ei și a lui Toma Arnăuțoiu, născută în bordeiul din ”Râpele cu brazi”) de care securiștii o despărțiseră pentru totdeauna, aruncând copila într-un orfelinat. Maria Plop fusese condamnată la închisoare pe viață și s-a stins în penitenciarul de la Miercurea Ciuc. În temnițe au pierit, în chinuri groaznice, și Laurenția și Ion ”Iancu” Arnăuțoiu, bătrânii părinți ai fraților partizani. 

Așa cum poate remarca oricine, prin lichidarea grupării Arnăuțoiu, regimul comunist și Securitatea au lovit cu cea mai mare cruzime în categoriile sociale ce reprezentau coloana vertebrală a satelor și a comunităților românești în general. În mod premeditat și criminal, ținta a fost fixată pe învățătorii iubiți de întreaga suflare a satelor, pe preoții cu har, care n-au evitat martiriul întru Hristos, dar și pe țăranii înstăriți, segment uman pe care comuniștii l-au urât și l-au exterminat cu înverșunare. Jefuiți de pământuri și de întreaga agoniseală acumulată cu truda frunții, zdrobiți de cote și de colectivizare, înfometați și umiliți ca nimeni alții, țăranii au reprezentat categoria cea mai asuprită de comunism. 

Desigur, ținte predilecte vor fi fost și eroii Armatei Regale Române pentru curajul și demnitatea de care au dat dovadă în lupta împotriva rușilor, atât pe Frontul de Est, cât și pe Frontul de Acasă, în România ocupată de hoardele Kremlinului și condusă de agenți NKVD-GRU. Ofițeri de carieră, Gheorghe Arsenescu și Toma Arnăuțoiu fac parte din acest segment de aur, la fel ca multe alte nume sonore care au luptat pentru libertate în munții și în pădurile României aflată sub ocupație rusească. 

Condamnările au zdrobit și mulți tineri care ar fi trebuit să reprezinte o primă generație de intelectuali ai satelor – dramele studenților partizani Cornel Drăgoi și Alexandru Marinescu sunt cazuri ilustrative în acest sens, lista fiind lungă. Răzbunarea regimului genocidar s-a îndreptat și împotriva copiilor acestor martiri și eroi, care au fost dați afară din școli primare, licee și facultăți, confruntându-se ani la rândul cu hărțuirile Securității, cu ostracizarea și marginalizarea socială. Toate averile le-au fost confiscate. 

Cei condamnați în loturile aferente destructurării grupării Arnăuțoiu au fost, în marea lor parte, țărani lipsiți de orice fel de coloratură politică, alții fiind simpli simpatizanți ai partidelor istorice, în special ai PNȚ (de exemplu, familiile Arnăuțoiu și Rizea). Cu toții erau regaliști din tată-n fiu și au luptat pentru o Românie liberă de comunism și de trupe rusești. Înfrângerea lor a fost înfrângerea noastră. Cei mai buni dintre noi au fost asasinați în perioada ‘44-‘64, nu uitați asta! Sângele lor așteaptă dreptatea ce trebuie să vină. 

E adevărat: mai toate grupările de partizani au lichidat securiști, milițieni și turnători ale căror delațiuni îi trimiteau la zid sau îi încondeiau cu ani grei de zeghe (ceea ce însemna tot o moarte). Rețineți că partizanii anticomuniști au recurs la vărsare de sânge numai și numai în condiții de legitimă apărare, din postura de oameni liberi și nevinovați ce erau vânați ca niște lighioane de unul dintre cele mai criminale regimuri ale planetei, care le aruncase rudele în beciurile Securității, în lagăre și închisori ale morții. Faptul că partizanii au rupt-o total cu flagelul comunist și au refuzat să meargă ca niște miei la abator e de apreciat în orice sistem de referință, nu de condamnat. Cine suntem noi ca să judecăm niște oameni asasinați sau aruncați în bolgii ale distrugerii pentru amar de ani? Glorie lor!

Să vă intre bine în cap: în perioada ‘44-‘64 NU a existat niciodată o distincție între o așa-zisă ”rezistență democratică” (alcătuită din reprezentanți și simpatizanți ai partidelor istorice) și una așa-zisă ”anti-democratică” (legionarii), cum se căznesc tot soiul de diletanți să acrediteze, încercând să falsifice istoria cu rătăciri neomarxiste sau securistoide de-a dreptul. Minte monstruos cine susține așa ceva. În realitate, țărăniștii, liberalii, legionarii și țăranii simpli au mers împreună la moarte, purtând aceeași luptă anticomunistă pe care și-au asumat-o până la ultimele consecințe. Atât și nimic altceva. Aceeași Securitate i-a vânat pe toți. Dacă rezistenții nu făceau distincții / segregări de ordinul ăsta, de ce le-am face noi? 

Încă de la începutul anilor ‘90, în România ar fi trebuit să fie decretată prin lege o zi destinată comemorării Rezistenței Armate Anticomuniste. Din păcate, faptul că încă nu avem o astfel de zi spune multe despre noi, mai cu seamă despre mlaștina în care băltim. Am convingerea că ziua de 18 iulie reprezintă cel mai potrivit moment pentru comemorarea tuturor grupărilor de partizani care au luptat în munții și în codrii României dezmembrate. Când vă gândiți la jertfele acestor titani, pe care de cele mai multe ori nu suntem în stare să le înțelegem și să le prețuim la justa lor valoare, puneți-vă o întrebare simplă: cum ar fi fost să ne călărească rușii și comuniștii lor fără ca nimeni să moară pentru liberate, ca la un neam de traistă? 

În primul rând, decretarea unei zile închinate comemorării Rezistenței Armate Anticomuniste ar reprezenta și un apel la recuperarea memoriei țăranului român, atât de chinuit, de umilit și de mutilat sub tăvălugul comunist, întrucât, repet: cei mai mulți dintre partizani au fost țărani simpli fără o afliliere politică. Parafrazând, cu pioșenie, un remarcabil text al regretatului Romulus Rusan*, am convingerea că o astfel de zi ar însemna un recviem pentru ei. Și un pas spre însănătoșirea noastră.  

Veșnica lor pomenire! 

*Romulus Rusan, ”Recviem pentru țăranul român”, introducere la Daniel Popa, ”Povestea familiei Motrescu din Vicovul de Jos. Luptele partizanilor anticomuniști din Bucovina 1944-1958”, Fundația Academia Civică, 2015. 

„Podul” este o publicație independentă, axată pe lupta anticorupție, apărarea statului de drept, promovarea valorilor europene și euroatlantice, dezvăluirea cârdășiilor economico-financiare transpartinice. Nu avem preferințe politice și nici nu suntem conectați financiar cu grupuri de interese ilegitime. Niciun text publicat pe site-ul nostru nu se supune altor rigori editoriale, cu excepția celor din Codul deontologic al jurnalistului. Ne puteți sprijini în demersurile noastre jurnalistice oneste printr-o contribuție financiară în contul nostru Patreon care poate fi accesat AICI.