Claritatea morală pute sonor, oximoronic vorbind

Am văzut de atâtea ori, de la cei posedați de certitudini la îndoielnicii cu metodă, că actualul război din vecini poate, la o adică și trebuie, să fie văzut nuanțat, contextualizat nu în ultimul rând din perspectiva raportului deloc prietenos dintre noi și tânărul stat care ocupă, la propriu, nu doar parte din Bucovina de Nord, dar și Maramureșul istoric. Știm, la nivel de linii generale, constante, că înainte și după război am avut și vom avea multe de discutat, eventul de reparat și oricum de corectat pentru viitor în relația româno-ucrainiană. Dar acum, în chiar clipa aceasta, se duce un război și mor oameni. Din ambele tabere. Deci nu este nici conferință, nici summit și nici webinar. E pe viață și pe moarte. 

Lăsând la o parte, cum am tot scris aici de un an încoace, toate animozitățile și mai ales refuzând capcana împărțirii vinovăției, victima fiind mereu, nu-i așa?!, coautoarea propriei nefericiri, miezul este ușor de văzut pentru că este întreg, masiv, curățat de frunze și de camuflaj. Da, este un război prin care se încheie un altul, rece, și se configurează, ca efect de adâncime, o nouă ordine mondială, alta decât cea pe care o știm noi, în carne, esteuropenii. Ceea ce vedem noi, în România, este pentru moment doar confruntarea, mai curând digitală, dar curând și electorală, dintre cei convinși, entuziaști sau nu, de traseul euroatlantic și cei care prelungesc, insidios, narativul postsovietic al ursului pe care trebuie să îl ții aproape, aidoma lui Clinton pe Elțân, îmbătându-l zilnic. 

Nuanțe: euroatlantiștii sunt, de regulă, cei care au văzut/învățat ceva din istoria criminală a dominației bolșevice, adică au memoria „binefacerilor” fratelui de la Răsărit. Printre euroatlantiști găsim mulți oameni cu reale convingeri anticomuniste, antitotalitare, ceea ce face pe termen lung bine la democrație și oricum la cultura libertății. Euroasiaticii sunt, tot de regulă, cei care, firește, se opun euroatlantismului, doar că nu au în chip concret și persuadant cu ce, pricină din care doar critică, inclusiv cu temei, excrescențele liberalismului avid economic și postadevărat moral. Repet: fără alternativă reală. Soluția la ruptura dintre vorbe și fapte: dacă euroatlantiștii acceptă criticile, acceptând implicit dialogul și prezumând că modelul apusean este perfectibil, în regim de urgență chiar, ceilalți pleacă din start cu acuzațiile principiale beton, deformând istoria (gen „moldovenii au fost tot timpul prieteni cu rușii”), inflexibile, traduse prin procese de intenție, ucigând preventiv în efigie. Dintre primii, nimeni nu este perfect, angelic, dar cu siguranță că dintre ceilalți unii sunt mai vădit ticăloși, mai dați naibii și, pentru țară, mai periculoși, mai toxici.

Așa se explică, ca strategie de consolidare a amintitei soluții, vehicularea unor formule idioate, dar prizate – mai ales de publicul avid de bună seamă de explicație logică la erupția de violență și crimă, de o legendare a imaginilor cu care este confruntat/servit zilnic –, precum „intelectualii lui Băsescu”, deveniți mai nou „paștile lor de intelectuali!”, sau „boierii minții” sau „autointitulata elită conservatoare”, căreia însă îi lipsește ca un făcut patriotismul tipic celorlalți „conservatori”, celor „adevărați”, suveraniști și burebusiști. Cultura resentimentului cunoaște o neașteptată însă nu inexplicabilă, la peste trei decenii, renaștere. Nu puțini inclusiv din Biserica noastră se simt solidari cu goarnele putinismului ca propagandă antioccidentală, dar nu și convingătoare ca alternativă. Nu este mare efort să constați că putinismul latent are aici în vedere nu atât calitățile rusești, cât mai ales defectele occidentale. Răul cel mic aplicat la credință. Dovadă: toți filorușii, religioși sau seculari, aleg să stea oriunde, inclusiv la București, dar nu în Rusia. Platonism geopolitic sau, pentru uz intern, apofatism supraetic, apologetică în surdină și ison simfonic. Struțocămile.

De ce scriu acestea? Am primit stipendiile restante sau măresc miza pentru a fi aliniate măcar cu inflația? Ei bine, de dimineață, înainte de slujbă, pornind automat fluxul de informații, am dat nu doar peste știrea bombardării catedralei din Odesa, biserica unde slujește în fapt omul Moscovei, dar și peste „explicația” că o asemenea oroare simbolică și materială a putut avea loc doar din cauza forțelor ucrainiene care, ca la Mariupol, ar trage cu antiaeriana din clădiri civile precum maternități, școli, teatre și, iată, lăcașuri de cult. Evident, nu am de unde să știu dacă este o dezinformare sau o realitate, măcar și parțială, motiv să o iau, ca exercițiu cel puțin, drept reală. Dar chiar dacă ar fi reală „pe bune”, adică un fake reușit până la contopire cu evidența, cum se poate lupta o armată mică, în ciuda înzestrărilor recente de top, cu ditamai colosul militar rusesc? Dar noi, pe vremuri? Când turcii sau rușii călcau pământurile românești, ne amintim, înaintașii noștri otrăveau fântânile, adică sursele „civile” de apă, ardeau holdele cu prețul acceptat al foametei de după, ca să nu aibă cavaleria „combustibil”, ridicau sau tăiau podurile și, spre munte, puneau inclusiv bisericile din lemn pe roți, plecând cu toții, femei, copii și neputincioși, din calea urgiei cu care dădeau piept doar bărbații. Asta a fost strategia care a funcționat, inclusiv în alte locuri și, spre final, chiar și în lupta mocnită de rezistență față de ocupant, în Balcani și nu doar. Сабота́ж!

Nefiind nici înzestrat cu darul profetic calistrat, nici cu cel viril canonic calinicesc și oricum departe de complexitatea tomitană, nu am de unde să știu cum se va sfârși totul, când se va vorbi, impropriu oricum, de pace. Cum nu știu nici dacă agenții voluntari și involuntari ai narativului neo-postimperial rus vor fi felicitați și nici dacă, răsplată pentru politica noastră externă de mari adâncimi și grație îngrijorării atente a Marelui Mut, firmele românești vor avea permisiunea de a ajuta, în termeni economici echitabili, la reconstrucția unei țări a cărei distrugere a fost luată în calcul de toți cei implicați, unii din cinism, iar alții din lipsă de alternative. Ceea ce însă am aflat și mi s-a consolidat este convingerea privitoare la necesitatea pe mai departe de a ne pregăti să facem față, oameni cu scaun la cap și inima neotrăvită, limpezi, celor două fronturi interne deja configurate și care ne vor răstigni caricatural: progresismului de zisă stângă și regresismului de zisă dreaptă. Nu, nu sunt dilematic, ci doar încerc să aprind chibriturile gândirii în plină ploaie. Ce răcoare!

Doxa!