Răuforma vs. reforma (cum este zădărnicită înnoirea)

Dincolo de jocul de cuvinte, cam acesta este raportul înnoirilor instituționale, sistemice în ultimele peste trei decenii și jumătate. De la fosta securitate, marcată de amestecul loialităților și intereselor, la armata care, chipurile, a devenit exclusiv profesionistă, de la magistratura finanțată generos nu pentru a menține justiția independentă, ci pe magistrații înșiși stăpâni pe pornirilor lor cleptomaniace, la parlamentarismul viciat de traseism și de negocierea la propriu a locurilor eligibile etc. Din păcate - era cât pe ce să scriu "Firește"... -, nici educația nu face excepție, precum nu o face nici sănătatea.

Ce se întâmplă fundamental prost la noi? Sistemele amintite - iar când mă refer la sistem am în vedere complexitatea umană și tehnică - au fost mereu reformate la suprafață, finanțate suplimentar, dar niciodată suficient, pentru ca, în puțini ani după, în ritmul inflației și al consumului, înnoirile de fațadă să își piardă culoarea, iar insuficiența materială să strige iarăși la ferestre. Ciclic, alte vopsele, alți bani, mereu puțini, noi angajări, multe cu dedicație, pentru ca, cum deja știm, să revenim în același punct. Un perpetuum mobile al lipsei de viziune și/sau putință.

În cazul învățământului, precum în acela mai larg al culturii, actorii lui - dascăli, muzeografi sau restauratori, mentori, scriitori sau educatori, muzicieni, plasticieni sau coregrafi - nu au avut argumentul sănătății, de pildă. Nimeni nemurind aparent nici din pricina inculturii, nici de prostie cronică, nici pe fundalul altor boli conexe, gen sindromul virgulei vagante sau a cratimei evanescente, urgența în educație/cultură nu a fost evidentă, resimțită ca atare. Ambulanțele neștiinței, nepriceperii, mediocrității acute, precum și dricurile darurilor ratate, a inspirațiilor secate sau a talanților neînmulțiți, nu au sfâșiat liniștea nopții și nu au făcut știri la televizor.

Nefiind, așadar, sub un inflexibil MCV (Mecanismul de cooperare și verificare al CE) pe educație & cultură, urgența, seriozitatea și consecvența unor reforme nu a putut fi justificată, apărată în fața altor competitori politici la banul public. Dimpotrivă, educația & cultura și-au consolidat rolul de mendicant. Dar altfel decât în cultura evanghelică a sărăciei voluntare, aici s-a declanșat o acerbă luptă, personală și colectivă deopotrivă, dusă cotidian, pentru resurse: de la manuale la meditații private, de la cursuri de zisă formare la posturi eterne de conducere, de la proiecte europene implementate viciat la sindicalism agresiv, incapabil să fie constructiv.

Așa s-a cimentat masiv rezistența la orice, fulgurantă, tentativă de reformă adevărată. Din punctul de vedere al mecanismelor psihologice și a dinamicii de grup, nici nu este de mirare. Când un corp profesional își ajustează, aranjează, amenajează existența la intersecția dintre principialitate și conjunctură, când lașitatea, lipsa de caracter sau de corectitudine domină, când liderii sunt doar cei tari în gură, dar nu în puterea minții creative, orice scuturare spre reașezare mai aproape de firesc a ierarhiilor, implicit a banilor, este resimțită ca atac. Indiferent dacă, la urmă, ar însemna pentru unii, deloc puțini, o ameliorare a condițiilor de viață profesională.

Să reformezi asemenea sisteme se dovedește, politic, a fi sinonimul imposibilității. Or, așa cum trenarea reformelor în sănătate a dus la dezvoltarea alternativei private, în educație s-a consumat același parcurs, iar în cultură, oricum marcată de profesii liberale, ea a continuat de la sine. O primă soluție ar fi, da!, separarea igienică a publicului de privat, adică bugetul să migreze cu pacientul sau elevul, fără amestecarea planurilor între operația la stat și consultul în privat sau cursurile în școala publică și meditațiile în privat. În ambele cazuri, ne plasăm în afara prevederilor constituționale despre accesul liber și gratuit la sănătate și educație.

A doua soluție, indispensabilă, dar și mai greu de tradus în practică: rezistența corpului profesoral, de exemplu, dar și al actorilor culturali în general, la politizare, ideologizare, la spălarea pe creier, la morganatica digitalizare fără discernământ, dar și la analfabetismul concret al unora care doresc să ajungă mai întâi colegi, iar la scurt timp șefi. Toace acestea țin de sistemul imunitar al... sistemului. Din exterior văzând, orice apel la demnitate, respect sau recunoaștere va sfârși, mai devreme sau mai târziu, în ipocrizie. Poți cere drumuri excelente când conduci un hârb ce se dă fraudulos drept oldtimer?

A treia soluție, intens discutată în jurul între timp cvasi-eșuatului proces Bologna, care în afară de consolidarea sistemului creditelor transferabile și încurajarea astfel a mobilității academice nu ne-a prea lăsat ceva memorabil, este legată de raportul sănătos dintre utilitatea cunoașterii și prezumata inutilitate (ce ne trebuie limbile clasice? ce caută teologia în universitate? și alte asemenea trăsnăi), dintre educație/cultură și piața muncii, iar de curând, pentru majoritatea neinformată, dintre aceasta din urmă și noua eră a inteligenței artificiale. Nu intru aici în detalii, dar promit să revin.

Una peste alta, cu riscul de a fi născut așteptări neonorate, rămân pe poziția celui care, realist, cred că orice reformă începe din interior, în cazul dat: în cancelarie, se continuă la catedră și se traduce în impactul social pe măsură. Baricadați în spatele unui fals conflict dintre preuniversitar și universitar, dintre norma didactică și normalitatea europeană, dintre precaritate și soluții neortodoxe la nivel personal, o să fim, cu toții, o masă de manevră numai bună să pună false presiuni prin sindicaliști toxici asupra inclusiv celor care ne doresc binele, care militează pentru o reformă, iar nu pentru continuarea răuformei care ne-a adus aici.

Doxa!