"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
Nu este o noutate, însă cu fiecare (re)confirmare a folosirii, frecvent voluntare, a oamenilor credinței, aici: declarați ortodocși, laici și/sau clerici, de către propaganda putinistă în România sau Moldova mi se strânge, teologic vorbind, inima. De ce?
Întâi de toate: nu am înțeles colectiv chiar nimic din urgiile care ne-au venit de la Răsărit, din persecuțiile anticreștine ale bolșevismului care au umplut, la ruși, dar și în alte părți, calendarele cu mărturisitori și sfinți. Gândim și acționăm, la urne, precum am fi aterizați în istoria recentă de pe altă planetă.
Apoi, da, iau seama la dezgustul, dezamăgirea și sila față de clasa politică, față de corupția și cinismul ei, dar asta nu înseamnă că democrația, parlamentarismul, statul de drept în general trebuiesc aruncate precum copilul cu tot cu apa din covată. Dacă mai sus este vorba despre amnezie, aici, prostie în formă continuată.
Mai departe, suspendăm cu entuziasm diferențe cruciale, la propriu, precum cele dintre grâu și neghină, dintre oile turbate și cele pașnice, dintre îngeri și demoni, dintre milostenie și zgârcenie, dintre agresat și agresor, dintre viață și crimă, dintre bine și rău, ca să spunem discernământului pe un singur nume.
Firește, nici tot ceea ce vine dinspre Apus nu este de pus în ramă, cu atât mai puțin în colțul cu icoane. Dimpotrivă. Dar și aici numitul discernământ ar fi de mare și urgent folos, făcând astfel diferența între globalizare și globalism, între drepturile omului și exegeze aiurea, între identitate și politicile de gen, între ecologia naturii și cea a omului.
Problema, și aici revin, pentru a încheia, la teologie, rezidă fix în faptul că toate criticile îndreptățite la adresa tâmpeniilor occidentale nu pot fi trecute, printr-un proces de spălare pe creier, în contul moralității, a rezistenței zise spirituale a Rusiei sau chiar a aliaților ei precum pravoslavnicele și pașnicele țări China și India.
Doxa!
