Valea! (predica pe scurt)

În Duminica aceasta ne reîntâlnim cu acel tip de eveniment greu de încadrat din perspectivă omenească. În vreme ce mulți dintre contemporanii Lui nu Îl (re)cunoșteau, ba chiar Îi contestau originea exagerat de sănătoasă, dumnezeiască la propriu, încercând, cum aparent aveau să și reușească spre final, să-L elimine prin tactici politico-religioase, Domnul este, precum în ținutul Gherghesenilor, recunoscut spontan de către vrăjmașul, de cel numit în bună tradiție iudaică necuratul. De data aceasta, spre deosebire de episodul relatat de Luca în detaliu, Matei ne plasează în ținutul Gadarenilor, actualmente pe teritoriul iordanian. Și încă o precizare istorică: Gadara făcea parte din Dekapolis, adică din confederația celor zece cetăți elenistice, păgâne în ochii evreilor, de unde și îndeletnicirea cu creșterea porcilor.

Ei bine, Duminica aceasta Domnul este întâmpinat nu de un posedat, ci de doi. Precum cel din Ghergheseni, și aceștia își petreceau veacul în cimitir, făceau și arătau urât, înspământător. Și tot precum înainte, inclusiv de data aceasta nu ei vorbesc, personal, ci vocea afurisitului care le furase identitatea, voința, schimonosindu-le chipul uman și întunecând asemănarea cu Creatorul. Protestul față de prezența Mântuitorului are accente cvasi-sindicaliste: “Ce ai cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuiești?” Știau prea bine că s-a terminat cu sinecurile și alte abuzuri, de unde și falsa soluție: “Dacă ne scoți afară, lasă-ne să intrăm în turma de porci.” Domnul este generos. “Duceți-vă!”, spune El, însă ghinion: “Și îndată toată turma s-a aruncat de pe țărm în mare și a pierit în apă.”

Această turnură ne arată că luarea în posesie este posibilă doar în raport cu o conștiință, cu o alcătuire înzestrată de la început cu libertate și rațiune, cu discernământ, cu idealuri și credințe. Tocmai pe acestea potrivnicul vrea să le corupă, fie și cu titlu provizoriu, de unde rugăciunile Bisericii de exorcizare și în general cele de îndreptare și sfințire a vieții. Cotidian, între noi, lucrarea celui rău rezidă așadar în deformarea sistematică a firescului, în vopsirea geamurilor realității în culori false, în prezentarea negrului drept alb, în radicalizarea și intoleranța maxime, până la crimă. Iată de ce, când suntem confruntați cu feluritele forme de posesie, unele zgomotoase, descriptibile inclusiv clinic, psihiatric – de unde și necesara colaborare între duhovnic și terapeut –, iar altele abia perceptibile, tăcute, unica scăpare este să ne distanțăm: valea! La urma urmelor noi știm care este chemarea, de unde și îndemnul:

Sus să avem inimile!