Problema reală

Problema reală nu este libertatea cuiva major de a face din propriul trup ce vrea, cu cine, unde și cum poftește. Măcar această achiziție a unui stat de drept sper să fi fost metabolizată suficient încât să nu ne scandalizăm inutil.

Chestiunea acestei exercitări a libertății (i)morale se pune abia acolo unde, precum în Biserică, una se spune și cu totul altceva se fumează, unde respectul și jertfelnicia materială a credincioșilor sunt călcate fără scrupule.

Până la tipologia falsului văzător cu duhul, a făcătorului de minuni “organizate”, a celui/celor care știu la minut când va fi sfârșitul lumii, noi ne confruntăm cu ipocrizia, cu schizofrenia dintre ființă și aparență, dintre miez și coajă.

Aproape că îmi devin simpatici acei clerici care “deschid cartea”, care se dezbracă de veșmintele liturgice peste capetele enoriașilor, ca altcândva regele în fata curtenilor, care te dezleagă de orice, inclusiv de baierile pungii.

Aceștia comit asemenea trăsnăi în public, cu morgă, anunțat, afișat pe ușa sau difuzat în grupul de pe WhatsApp. Cu alte cuvinte, sunt transparenți și coerenți în practicile lor reprobabile, fiind consecvenți cu sine și cu adepții sectarizați.

Problema devine intolerabilă când joci alba-neagra, când ești mare cuvios undeva și mare păcătos altundeva. Inevitabil, prin natura umană și din niscaiva comoditate, ajungi însă în situația de a fi ambele în același loc, smintind pe față.

Doxa!