Sfârșitul așteptării, începutul speranței (oboseala Patriarhului)

Peste capetele unora și altora, ceea ce s-a consumat azi la București odată cu sfințirea picturii în mozaic a Catedralei Naționale este, la propriu și fără exagerări retorice, un fapt istoric. Desigur, precum la readucerea în discuție a proiectului din secolul XIX, reconfirmat la începutul celui următor, s-a ridicat în văzduh un nor de reacții, contestații, dar și de propuneri care ar fi meritat să fie luate în seamă. 

Contestațiile au venit din partea celor care, în fapt, ori nu participă la viața Bisericii noastre, ori sunt constant împotriva prezenței religiei în societate, precum în școala publică, ori cărora le miroase urât orice împlinire comunitară românească, indiferent de domeniu. Este categoria în stare să denunțe ipotetice aranjamente, matrapazlâcuri, ca și când chiar nimic nu poate fi bun în țara aceasta.

Cu astfel de oameni este greu spre imposibil să dialoghezi, să aduci argumente, să faci apel la logică: ei o țin pe a lor. Or, tocmai asemenea mentalitate, a închiderii în propriul adevăr precum într-un castel, ca oarecând fariseii în fața lui Hristos, a dus la polarizarea societății românești, încurajând în locul unei culturi a unității în diversitate fascismul, adică dictatura celor de o singură, absolută părere.

În orice caz, azi s-a sfârșit așteptarea, catedrala dorită acum aproape un secol și jumătate, chiar dacă nu este complet gata, ajungând într-o fază ireversibilă, iar desăvârșirea ei fiind de acum sarcina inclusiv a generației următoare. Greul, ca să zic astfel, a fost trecut, continuarea trebuind să vină de la sine, în ritmul și cu resursele epocii. Oricât am critica, cu sau mai ales fără temei, Catedrala este "pe poziție". 

Sfârșitul așteptării, începutul speranței: de la șantierul zidurilor la cel al conștiințelor. Fizic, ele, zidurile, vor fi terminate cândva, în timp ce cateheza, școala minții și înnobilarea sufletului reprezentând o misiune niciodată dusă integral și definitiv la capăt. Dimpotrivă. Eliberată de presiunea concretizării visului ctitoricesc, Biserica noastră este chemată acum să recalibreze prioritățile. 

Am observat azi, distinct, oboseala imposibil de ascuns de pe chipul Patriarhului Daniel pentru care ajungerea la ziua de azi a fost cauza principală. Drumul cu adevărat obositor al unei astfel de zidiri mărețe ar trebui, măcar și din solidaritate, dar mai ales din necesitate, parcurs și de cei care, la catedră sau la amvon, în parohie sau mânăstire, în real sau digital și-au arogat contribuții ireale precum musca la arat. 

Cum am tot spus: de mâine, la treabă! Poporul lui Dumnezeu trebuie destupat la minte, luminat în și prin cunoaștere, transfigurat printr-o evlavie real creștină, fără metehne luate drept Tradiție, întărit astfel în propria lui identitate care, tot de azi, trebuie consecvent reformulată în termenii unei țări și biserici a începutului avansat de secol XXI. 

Doxa!