Execuție publică după 35 de ani: cine se teme de Valentin Dolganiuc?

Înainte de a fi declarat „inconștient” și adus în fața plutonului de execuție publică, lui Valentin Dolganiuc i se rescrie întreaga biografie. Procedeul stalinist este arhicunoscut încă din anii 1937–1938. La fel și celălalt procedeu: atacăm autorul, nu problema!

Ieri, în sfârșit, am aflat cine l-a „întreținut” și i-a plătit salariul de deputat. Însă ceea ce m-a uimit cu adevărat a fost sentința fără drept de apel: „Eu în trei zile am făcut mai multe lucruri decât Dolganiuc în 35 de ani.”

Consider afirmația profund nedreaptă, arogantă și răzbunătoare.

În primul rând, Valentin Dolganiuc este un fruntaș al Mișcării de Eliberare Națională și un luptător pentru idealul național, pe care ispitele oportuniste nu l-au înghițit nici înainte, nici după 27 august 1991. În Parlamentul Republicii Moldova a avut o poziție fermă față de desprinderea de Rusia imperială; a votat Tricolorul, Suveranitatea, Leul, Ora României, Imnul național „Deșteaptă-te, române”, Declarația de Independență și alte legi fundamentale pentru statul care, astăzi, oferă lunar indemnizații viagere de 17 400 de lei, dar și alte beneficii, inclusiv Premii de Stat de 100 000 de lei.

A trece cu buretele peste viața unui luptător pentru cauza națională a devenit o practică tot mai frecventă, care îmi amintește de episoadele oribile în care gorilele lui Dodon, „în semn de recunoștință”, îi trânteau cu capul de asfalt pe eroii care au luptat în 1992 și au apărat Republica Moldova în tranșeele de la Nistru.

Până când Valentin Dolganiuc se va „alege” cu o altă biografie decât cea reală, aduc în atenția publică o filă necunoscută, care îl caracterizează și i-a marcat tinerețea, crezul și viața.

La 21 noiembrie 1988, în Casa de Cultură din Zăbriceni, Edineț, în prezența a peste 800 de persoane, procurorul general Nicolai Demidenco a vorbit timp de o oră despre „importanța istorică” a Tezelor Plenarei CC al PCM. El cerea ca lumea adunată să voteze teza principală: „limba rusă să fie trecută în Constituție ca limbă de stat, iar alfabetul rusesc să fie recunoscut prin lege drept alfabet al limbii moldovenești”.

Când N. Demidenco și-a încheiat abureala, din sală, un tânăr inginer pe nume Valentin Dolganiuc a cerut cuvântul. Toți credeau – conform scenariului tradițional – că inginerul va susține tezele oficiale. Ceea ce a urmat l-a făcut însă pe procurorul general să-și piardă calmul și să-l amenințe pe vorbitor cu deschiderea unui dosar penal.

Ce și-a permis să spună Valentin Dolganiuc la 21 noiembrie 1988, încât procurorul general dorea să-l aresteze de pe scenă?

Iată un rezumat al cuvântării sale din vremurile de teroare, un act de demnitate și curaj nebun:

1.URSS este imperiul ruso-sovietic care a ocupat Basarabia românească în 1940 și 1944;

2.Pentru basarabeni, Partidul Comunist al URSS este un partid ucigaș, care ne-a nenorocit neamul prin foamete, deportări, teroare și exterminări;

3.Limba română este limba noastră maternă, care trebuie declarată limbă de stat, iar alfabetul latin este haina firească a limbii române;

4.Îi rog pe săteni să respingă tezele Partidului Comunist.

Lovitura de grație procurorul general a primit-o din partea oamenilor, a sălii arhipline, care a aplaudat frenetic discursul extraordinar de îndrăzneț al lui Valentin Dolganiuc. Demidenco nici nu a mai cerut votul oamenilor pentru tezele antinaționale.

După întâlnirea cu final neașteptat de la Zăbriceni, N. Demidenco a convocat de urgență o ședință închisă a conducerii de partid din raionul Edineț. Procurorul general a cerut KGB-ului local să adune (citește: să însceneze) probe pentru închiderea urgentă a lui Valentin Dolganiuc. La plecare nu s-a reținut să poruncească primului secretar: „Acesta trebuie nimicit!” („Ătogo nado unicițojiti!”).

De la cine am aflat prima dată despre acel gest prea curajos?

Pe atunci lucram în secția publicistică a săptămânalului „Literatura și Arta”, iar colegul meu din secretariatul redacției, Eugen Gheorghiță, era din Corpaci, Edineț. El mi-a povestit, cu legitimă mândrie, ce luptători sunt la nord, la baștina lui. Peste puțin timp, Eugen l-a adus în redacție pe Valentin, care nici nu a acceptat să vorbim despre evenimentul din 21 noiembrie 1988. Mi-a spus, în stilul lui direct: „Eu îmi fac datoria!”. Mare mi-a fost bucuria când l-am întâlnit în Primul Parlament.

În anii de Renaștere și Eliberare Națională, în sute de localități au existat mari patrioți, neglijați, uitați sau chiar batjocoriți. Faptele lor nu au încăput în cărți, monografii sau manuale. Iarba uitării le acoperă, la mulți, mormintele și crezul în dreptate și libertate. Cine să le dea suflare, cine să-i înveșnicească?

Valentin Dolganiuc are un simț deosebit de acut al nedreptății. De când îl cunosc, nu poate tăcea când cineva e lovit pe nedrept. Mai ales când este vorba de Basarabia natală, de ofensele care curg neîntrerupt împotriva adevărului și poporului său. Adesea se aruncă în apele tulburi ca să-i scoată pe cei care se îneacă. Apoi descoperă că tocmai cei salvați îl atacă și îl hulesc.

Nu vă chinuiți să-i rescrieți, în grabă și furie, biografia, viața și destinul. Nu uneltiți împotriva lui, nu-l considerați un inconștient când strigă de durere în fața nedreptății, nu-l desconsiderați ca și cum ar fi incapabil să distingă meritul de impostură. Nu-l târâți în fața plutonului de execuție publică – poate veni singur să discute cu oricine are argumente. Ascultați-l înainte de a-l condamna!