Revenind la Nicușor Dan (anticomunismul vero)

1. La 18 decembrie 2006, Traian Băsescu a rostit în Parlament o propoziție care, dacă o luăm în serios, nu s-a concretizat prin urmări nici până astăzi, chiar deloc: „regimul comunist din România a fost ilegitim și criminal”. În spatele condamnării simbolice a comunismului fuseseră, desigur, o Comisie prezidențială și un Raport final important, consistent, discutabil pe alocuri - în zona religioasă, pe care o cunosc bine, aș avea destule de spus despre asimetrii, absențe și distribuirea uneori pătimașă a accentelor -, dar cu meritul enorm de a pune pentru prima dată statul român în situația de a-și judeca oficial propriul predecesor politic și juridic. În paralel, Guvernul Tăriceanu înființase IICCR, devenit apoi IICCMER. Inițiative diferite, inclusiv politic, dar convergente într-un punct esențial: România trebuia să afle, să numească și să judece nemijlocit, juridic adică, ceea ce i se întâmplase. Problema începe fix de aici. Dacă regimul fusese ilegitim și criminal, ce trebuia să urmeze?

2. Contrar unei percepții defetiste, nu este adevărat că nu s-a făcut nimic. S-a făcut, uneori foarte mult și foarte serios, cu preț uman pe măsură: cercetare istorică, lumină în arhive, exhumări, sesizări penale, două condamnări penale, că atât s-a putut (sic!), manuale, proiecte educaționale, memorialistică, Râmnicu Sărat, Fortul 13 Jilava, proiecte succesive pentru un muzeu al crimelor comunismului în București, ani buni mai reale în hârtii decât în oraș, recuperări biografice, identificări de victime. În paralel, s-au consumat energii enorme, uneori cu aerul că se pierde vremea și că ne lasă nervii, în dispute despre Iliescu, Păunescu, Sergiu Nicolaescu, dar și despre Mircea Vulcănescu sau, mai încoace, despre Goga și câți alții. În domeniul recuperării și fixării memoriale, revin, s-au regăsit, pe lângă multă muncă adevărată, mulți oameni de bună-credință. Numai că, în cercetare și în agora deopotrivă, am avut mereu aceeași senzație: ajungem aproape la fierbere și cineva ridică vasul de pe foc. Poate aceasta este, de fapt, una dintre formulele tranziției românești: suficient cât să putem spune că am făcut ceva, uneori greu detectabil cu ochiul neformat, dar insuficient cât acel ceva să modifice structura mentală și de putere. Iar astăzi tocmai structura asta ne interesează.

3. Știu despre ce vorbesc și din interior. Am condus IICCMER și am simțit frecvent, în față și în piept, diferența dintre ceea ce statul declară că vrea și ceea ce are realmente voința politică să ducă până la capăt. Am văzut istorici, arheologi, cercetători și oameni din administrație lucrând serios, așa cum am văzut personal sute de dosare, m-am scufundat frecvent, la propriu, în ele, am urmărit exhumări și căutări, am semnat sesizări penale, am oferit argumente, am ținut tema pe agenda publică. Toate acestea sunt eforturi care nu pot fi batjocorite retroactiv doar fiindcă rezultatul a rămas incomplet, ciunt. Dar, scuze că sună atât de personal, cel mai des i-am văzut pe ei, pereții. Nu, nu mereu conspirație și nu doar ticăloșie, ar fi chiar liniștitor să fie atât de simplu, ci un amestec de ezitare, formalism, frică, rivalitate, inerție și calcul mărunt, capabil să transforme o intenție într-o succesiune de începuturi cu finalul căzut în apă. Emil Constantinescu are măcar onoarea, contestată sau nu, de a fi spus că sistemul l-a învins. Noi, ceilalți, am învățat adesea să formulăm diferit exact același lucru.

4. Un exemplu, cred, sugestiv prin amploare. În anii în care eram la IICCMER am avut întâlniri cu câteva sute de magistrați în București, Cluj, Iași și Timișoara. Tema era ceea ce literatura de specialitate numește transitional justice: practic, ce îi urmează cu titlu de obligație, nu doar de opțiune morală, unui regim declarat ilegitim și criminal. Atunci am înțeles, uneori citind direct pe chipurile oamenilor, că nu este suficient să schimbi codurile și să scrii în Constituție că ești democrație. Simplul fapt că nu am înființat un parchet specializat pentru crimele comunismului, de la omor, tortură și represiune la marile deposedări și crime patrimoniale, spune deja enorm de mult. În schimb, am primit NUP-uri la aproape toate sesizările, reacție pe care o consider și acum rușinoasă, ca și când asemenea fapte ar putea fi împachetate procedural și trimise în trecut cu lacrimi de crocodil. Și, da, îmi amintesc, pe lângă oameni onorabili, și mutre. Pe unele le-am regăsit ulterior în instituții în care procedura riscă să suspende sau să golească tocmai substanța lucrului pe care ar trebui să-l apere. Joachim Gauck - trecut prin experiența RDG, apoi responsabil de arhivele Stasi, înainte de a deveni Președintele Germaniei - folosea opoziția limpede: Rechtsstaat versus Unrechtsstaat. Stat de drept versus stat de nedrept. Noi am condamnat comunismul drept Unrechtsstaat, dar nu am construit cu aceeași hotărâre toate reflexele unui Rechtsstaat, iar hârtia de turnesol a fost fix raportarea la cantitatea impresionantă de injustiție pe care am moștenit-o. Aici nu mai vorbim doar despre memorie, ci despre cultura juridică, infrastructură vitală a libertății fără de care celelalte nu rezistă prea mult. Cum se vede.

5. Acum, memoria însăși a fost administrată cu rupturi, alandala, contradictoriu și inconsecvent. Or, cum am mai spus, Pierre Nora a explicat pilduitor de ce apar acele lieux de mémoire tocmai când mediile vii ale memoriei slăbesc sau sunt pe cale să dispară, memoria fiind un indicator paradoxal al uitării. Desigur, de la Jan și Aleida Assmann am putea să înțelegem felul în care experiența unei generații trece în texte, ritualuri, monumente, muzee, manuale și instituții, adică devine memorie culturală, fără de care prezentul este o frunză pe apă. Chiar mai dramatic, cum observa Tony Judt, Europa postbelică și apoi postcomunistă, în ansamblu, are și la această oră dificultăți enorme de a construi o memorie europeană comună după două totalitarisme, fără selecții convenabile și amnezii interesate. Evident, informația despre trecut nu se transmite printr-o translatio imperii, intactă, dintr-o mână în alta, dar nici prin amnezii oportune care se dovedesc periculoase. De uitare profită mai ales făptașii, agresorii, criminalii la propriu, uitarea ajungând o amnistie inclusiv morală cu consecințe politice.

6. După 1989, România a construit, pe bună dreptate, o infrastructură mai vizibilă și mai coerentă a memoriei Holocaustului: Memorialul din București, alte monumente prin țară, restaurări de sinagogi, educație, manual, proiectul muzeului din Calea Victoriei. Foarte bine. Problema nu este și nu poate fi că memoria Holocaustului ar fi „prea multă”. Nu, în niciun caz. Problema începe când memoria devine concurență, așa cum am văzut și eu nemijlocit, când victimele sunt scoase la licitație și unii morți sunt mai morți decât alții. În plus, am ajuns, în anumite cazuri, să fixăm definitiv oameni în tinerețea lor politică, anulând chiar posibilitatea unei convertiri ulterioare, la unii demonstrabilă, în vreme ce foștii bolșevici și securiști au ajuns cvasi-natural stâlpii noii democrații, de parcă doar și-ar fi schimbat uniformele. Nu propun albirea și nici înnegrirea nimănui, ci contrariul: aceeași măsură morală. Altfel, memorializarea însăși devine o formă sofisticată și, până la urmă, perversă de amnezie selectivă. Pe viu: instituim locuri ale memoriei, dar lăsăm nechestionate prea multe locuri ale puterii, ale pe drept cuvânt numitului sistem, iar puterea are, cum știm, un talent remarcabil de autoreproducere.

7. Dacă tot fac această trecere în revistă, Biserica Ortodoxă din România are propriile meandre în raportarea la trecutul ei recent, cu efecte nu foarte diferite de cele din politică. Uneori pare să creadă că, declarând niște sfinți, precum recent, pe repede-înainte, își dovedește retrospectiv propria sfințenie, ca și când biografiile exemplare ar putea absolvi instituția de obligația de a-și cerceta fără menajamente compromisurile, acomodările, rezistențele reale, tăcerile și lașitățile. Prima consecință a acestei fugi de propriul chip este că la noi cateheza memorială a decăzut în imemorial. Vorbim și uneori răcnim la microfoane despre străbuni, pământ sfânt, neam, destin, chemare, crezând că asta este tot, ca și când identitatea ar fi o sumă de cuvinte-cheie ale intangibilității morale. Fugim de consecința etică, social-teologică, în mod sistematic. Numai că memoria creștină nu este ceața pioasă a trecutului, cu cât mai îndepărtat, cu atât mai util în prezent, ci anamneză, exact ca la Liturghie: aducerea în prezent a unui adevăr care și judecă, nu doar mângâie pe creștet. Da, da, reiau precizarea că cei numiți generic, până la confuzie, „sfinții închisorilor” nu pot fi certificat de bună purtare pentru Biserică și nici combustibil electoral, după cum compromisurile unor clerici și laici nu anulează mărturisirea altora. La urma urmelor, a proclama un sfânt înseamnă și să recunoști că, la vremea lui, tu nu ai fost asemenea acestuia. Greu!

8. Din fericire, pe alt plan, nu mai putem invoca lipsa de carte, de mijloace ale memoriei despre memorie. Avem între timp o bibliotecă impresionantă a comunismului românesc, istorici foarte buni, mulți dintre ei tineri, care au editat nenumărate documente și au făcut studii temeinice. La acestea se adaugă literatura autobiografică, memorială în sens direct. De la Steinhardt, cu fericirea lui paradoxală în plin infern, la Ion Ioanid și închisoarea noastră cea de toate zilele, literatura carcerală ne-a deschis și ea orizonturi de cunoaștere enorme. Este o cunoaștere care, asemeni canonizărilor, ne chestionează fără menajamente. Știm suficient cât să nu mai putem pretinde inocența și nici invoca, după nevoie, fie „lucrarea lui Dumnezeu”, fie hazardul. Cu alte cuvinte, și din acest punct de vedere, problema rezidă în faptul că instrumentele de cunoaștere au rămas academice, „tehnice”, așa-zicând. Or, asta este grav câtă vreme nu am transformat suficient cunoașterea în igienă de stat, în metanoia, în lecție. În tot acest timp, intrarea în NATO și UE, cooperarea dintre servicii, pensionarea unor „dinozauri”, schimbarea generațiilor, toate au fost luate inclusiv ca alibi că am rezolvat, de fapt, chestia comunismului din post-comunism. Firește, s-au produs mutații reale, România de astăzi nemaifiind cea din 1990, dar acestea nu au echivalat automat nici cu dezrusificarea reflexelor, nici cu decomunizarea culturii de putere. Au rămas rețele, dependențe, obișnuințe, zone de tăcere, activi și rezerviști, medii de afaceri, relații personale și, poate mai important decât toate, un anumit mod de a înțelege statul și de a-l conduce la propriu.

9. Aici trebuie spus ceva și împotriva uneia dintre explicațiile comode ale prezentului. Radicalizarea actuală la care asistăm nu are o cauză exclusiv economică. Dimpotrivă, cum deja am sugerat mai sus, România a făcut, pe cifre și în cotidianul vizibil, un salt al calității vieții pe care nimeni serios nu îl poate micșora retoric, declara mit sau evacua prin două fotografii despre cât de bine era, de fapt, odinioară. Evident că există regiuni abandonate, inegalitate, sărăcie, școli slabe, nedreptăți. Dar, repet necontenit, România de azi nu mai este România anilor ’90. Oamenii călătoresc, locuiesc altfel, consumă altfel, au acces la bunuri și servicii care, la ieșirea din comunism, păreau science-fiction. Am dus nivelul de trai înainte. Ceea ce nu am dus până la capăt a fost și este în continuare idealul din 1989.

10. Am început noua ordine cu procesul pseudo-solomonic al Ceaușeștilor, o execuție care a rezolvat în câteva ore problema celor doi și a făcut aproape imposibil procesul public, lung, incomod, al regimului. Apoi oameni ai vechiului aparat au rămas, direct sau prin relații, la butoane importante: servicii, armată, economie, presă, diplomație, reprezentare externă. Nu spun, stupid, că „toți erau securiști”. Spun ceva mai simplu și mai grav: noul stat nu și-a produs suficient de repede propria cultură instituțională și propria elită funcțională. În decembrie muriseră oameni pentru libertate, iar după, mai ales prin violențele mineriadelor succesive, i-am îngropat a doua oară sub tranziție, compromis, cinism și uitare. Iar asta costă mai mult decât ar crede unii. Când o revoluție nu este dusă instituțional până la capăt, trecutul nu dispare, ci doar își schimbă vocabularul și își pregătește, cu tenacitate, propria restaurație.

11. Ei bine, acesta este cernoziomul din care a răsărit „industria calului”. La rigoare, și fără a ignora responsabilitățile reale din exterior, suveranismul actual nu este inventat de Rusia și nici nu poate fi explicat doar printr-o telecomandă de la Moscova. Ar fi prea comod, suspect de comod. Avem materie locală din belșug: național-comunism, nostalgie după autoritate, reflex antioccidental, neîncredere în instituții, resentiment, mitologizarea armatei și a serviciilor, ortodoxism, evlavie șuie, oameni de afaceri în căutarea unei metafizici la purtător, mercenari, rezerviști cu geopolitică proprie, propagandiști și ticăloși, dar și mulți oameni de bună-credință crescuți într-un narativ în care Ceaușescu, Antonescu, Rusia, „sfinții închisorilor”, neamul, armata și aghiasma postdecembristă au ajuns, oricât ar fi părut de imposibil în 1989, pe același raft. Cu alte cuvinte, Moscova nu trebuie să inventeze fiecare resentiment românesc pentru că îi este arhisuficient să găsească terenul arat.

12. Mai trebuie spus ceva care poate suna la limita idealismului: nu este prea târziu! Dimpotrivă, actualitatea temei este dramatică. Ceea ce am amânat ca memorie revine ca securitate în sens militar și economic. Rusia duce un război la rândul lui ilegitim și criminal împotriva Ucrainei, iar Ucraina, prin rezistența ei, ține efectiv o parte din frontiera politică a Europei. La asta se adaugă raportul dintre UE și SUA, care se reașază cu scântei. Iar ca toate ingredientele să fie pe masă, pac și gazeta mincinoasă, războiul informațional. Influența financiară rusească, propaganda, ingerința în mediul politic și religios nu mai sunt teme elegante pentru conferințe despre „amenințări hibride”. Sunt cotidian. Ajung până la Nea’ Mihai din Piața Amzei. Indiferent dacă regimul Putin mai rezistă mult sau se prăbușește mâine, Rusia nu dispare de pe hartă și nici geografia noastră nu se mută. Pe scurt și deloc confortabil: ceea ce nu am rezolvat când era liniște trebuie rezolvat acum, când se aud șuierând dronele. Să ne uităm la polonezi și la baltici!

13. Bun, aici se vede și limita explicației strict morale. După primul meu text despre Nicușor Dan, mulți au citit problema în termeni de caracter: este suficient de anticomunist? suficient de ferm? prea prudent? are sau nu simpatii suspecte? vrea? Tocmai episodul legii Vexler, în care contestarea inițială a ceea ce el considera o supralegiferare a fost tradusă imediat prin acuzația de criptolegionarism, arată boala veche: folosim legea și eticheta pentru a compensa ceea ce am amânat să rezolvăm instituțional. Ne declarăm vigilenți în texte și rămânem ambigui în infrastructură. Or, acum nu mai discutăm despre nota morală a unui președinte la un seminar de etică. Discutăm, cu toată luciditatea, despre vulnerabilitatea unui stat aflat pe flancul estic al unei alianțe în reconfigurare și care, prin măcinarea memorială a conștiinței de sine și tentația mitologicului, abia așteaptă să-i vadă iarăși pe ruși pe Calea Victoriei.

14. Nicușor Dan are, de aceea, o ocazie cu adevărat istorică. Nu o șansă, una dintre multe pierdute, pentru bilanț și fotografie. Este o obligație de supraviețuire politică a comunității naționale: închiderea circuitului dintre memorie, justiție, instituții și securitate. Să știm ce apărăm, de cine și cu ce instrumente, adică unde se termină opinia și unde începe operațiunea de influență, ce rețele, finanțări și fidelități servesc interese străine, ce vulnerabilități am moștenit și pe care dintre ele continuăm să le cosmetizăm. Fără isterie, fără poliție a gândirii, fără abuzuri - Rechtsstaat tocmai asta înseamnă -, dar și fără baletul în care suntem specialiști. Nu este alb-negru. Este albastru-roșu: libertate sau moarte.

Anticomunismul vero nu mai poate fi doar comemorarea unor victime, încă o coroană, încă un discurs, încă o condamnare simbolică a unui regim care practică perversiunea de a se da dispărut. După aproape patru decenii, proba lui este radical alta și nu de ieri, de azi: dacă statul român a înțeles suficient din propria istorie încât să transforme memoria în apărare a libertății, nu într-un exercițiu multianual al neputinței.

Doxa!