CCR, instrument politic! Cum recunoaște instituția nedemocratică a lui Dorneanu că a făcut jocurile PSD și cum a pus cruce ideii de alegeri anticipate

CCR a luat în data de 24 februarie decizia de a admite sesizarea PSD privind conflictul juridic de natură constituțională între președintele Klaus Iohannis și Parlament legat de redesemnarea lui Ludovic Orban în funcția de premier. Amintim că CCR a luat decizia depășind atribuțiile pe care le are, analizând gesturile, declarațiile politice și deciziile liberalilor, care au arătat că Guvernul Orban 2 nu dorește să fie învestit, scopul PNL fiind acela de a intra în logica alegerilor parlamentare anticipate. Așadar, CCR a analizat politic și nu constituțional sesizarea formulată de PSD. (citiți AICI mai multe detalii) 

În acest context, CCR a publicat astăzi motivarea deciziei prin care transmite că redesemnarea lui Ludovic Orban ca premier nu reprezintă prima solicitare de învestitură. Astfel, prin faptul că nu reprezintă o primă solicitare de învestitură, redesemnarea lui Ludovic Orban nu are relevanță privind declanșarea de alegeri anticipate. 

Motivare CCR: "Având în vedere că existenţa conflictului juridic a fost determinată de desemnarea de către Preşedintele României a candidatului la funcţia de prim-ministru cu încălcarea dispoziţiilor art.103 alin.(1) din Constituţie, Curtea reţine că această desemnare nu poate declanşa procedura de învestitură a Guvernului. Prin urmare, ca efect al prezentei decizii, desemnarea domnului Ludovic Orban în calitate de candidat pentru funcţia de prim-ministru, urmată de solicitarea votului de încredere pentru programul şi lista Guvernului prezentate de acesta Parlamentului, nu reprezintă 'prima solicitare' de învestitură în sensul art. 89 alin. (1) din Constituţie şi, prin urmare, nu constituie momentul de la care se calculează termenul de 60 de zile prevăzut de acelaşi text constituţional".

Mai mult, CCR a precizat că președintele Klaus Iohannis trebuie să numească un premier privitor la care este convins că va fi în stare să coaguleze o majoritate parlamentară pentru ca Guvernul său să fie învestit și, de altfel, să excludă din start "un candidat care se pronunță, atât înainte, cât și în timpul și după consultări, în sensul că va contribui la respingerea celor două propuneri de Guvern care vor fi formulate".

Motivarea CCR: "Desemnarea candidatului la funcția de prim-ministru trebuie să aibă la bază convingerea Președintelui României că persoana desemnată va putea să coaguleze o majoritate parlamentară în vedere învestiturii Guvernului. (...) Președintele României ar fi trebuit să excludă, de plano, un candidat care se pronunță, atât înainte, cât și în timpul și după consultări, în sensul că va contribui la respingerea celor două propuneri de Guvern care vor fi formulate".

Totodată, CCR, într-un mod totalmente nedemocratic, a găsit de cuviință să se pună în postura de analist politic spunând că președintele Klaus Iohannis trebuia să ia în considerare faptul că Guvernul Orban a fost demis prin moțiune de cenzură cu o zi înainte ca Ludovic Orban să fie redesemnat premier. Astfel, CCR a transmis, din postura de analist politic, că Orban nu avea cum să obțină într-o singură zi certitudinea că Guvernul Orban 2 va primi votul de învestitură.

Toate aceste precizări au fost făcute de CCR, deși tot CCR admite că, atenție, "de principiu, nimic nu împiedică desemnarea în calitate de candidat la funcția de primministru a persoanei care a ocupat funcția de prim-ministru al unui Guvern demis prin moțiune de cenzură".

Motivarea CCR: "Această interpretare a textelor constituționale de referință exclude, de plano, desemnarea de către Președinte a unui candidat la funcția de prim-ministru care să nu își asume responsabilitatea formării unui nou Guvern, și care să nu acționeze în sensul obținerii votului de încredere al Parlamentului. Din perspectiva fundamentării deciziei Președintelui României de desemnare a candidatului la funcția de prim-ministru, sunt semnificative atât efectul sancționator al moțiunii de cenzură, numărul voturilor în favoarea moțiunii de cenzură, cât și momentul când aceasta a intervenit, cu raportare la momentul când se realizează desemnarea candidatului la funcția de primministru. Deși, de principiu, nimic nu împiedică desemnarea în calitate de candidat la funcția de primministru a persoanei care a ocupat funcția de prim-ministru al unui Guvern demis prin moțiune de cenzură, Președintele trebuia să aibă în vedere faptul că, în cauză, Guvernul fusese demis cu doar o zi înainte, interval de timp care face improbabilă intervenirea unor elemente de natură să determine ca un vot de neîncredere dat de Parlament să se transforme într-un vot de încredere. Toate aceste aspecte sunt semnificative întrucât, pentru realizarea scopului pentru care a fost instituită această procedură, desemnarea candidatului la funcția de prim-ministru trebuie să aibă la bază convingerea Președintelui României că persoana desemnată va putea să coaguleze o majoritate parlamentară în vedere învestiturii Guvernului, fundamentată pe elemente cu caracter obiectiv ce decurg, pe de o parte, din consultările cu partidele politice parlamentare, iar, pe de altă parte, din compoziția politică și actele Parlamentului".

De asemenea, CCR a pus cruce alegerilor parlamentare anticipate, spunând că reprezintă un proces care poate interveni în cazuri excepționale, iar în acest sens "legiuitorul constituant a exclus, practic, posibilitatea ”provocării” unei dizolvări a Parlamentului de către Președinte". Pe cale de consecință, CCR a stabilit că președintele trebuie să depună "toate eforturile pentru păstrarea stabilității parlamentare, a ducerii până la termen a mandatului obținut prin alegeri, iar nu a scurtării lui, prin forțarea de alegeri anticipate". 

Privind dizolvarea Parlamentului, pas ulterior picării a 2 Guverne în Parlament și predecesor declanșării de anticipate, CCR a precizat că președintele o poate face "numai după consultarea președinților celor două Camere ale Parlamentului și a liderilor grupurilor parlamentare". Astfel, CCR a concluzionat că Parlamentul poate fi dizolvat numai dacă există "un grad ridicat de coeziune politică în sensul producerii efectului dizolvator", ceea ce înseamnă, cu alte cuvinte, "că dizolvarea forului legiuitor trebuie să fie rezultatul unor negocieri și înțelegeri politice în care să fie implicate toate entitățile parlamentare și să reflecte voința comună a celor care au obținut voturile cetățenilor în urma sufragiului electoral".

Motivarea CCR: "În cazul autorităților publice pentru care s-au prevăzut mandate, încetarea mandatelor înainte de termen poate interveni în cazuri excepționale, strict și limitativ reglementate la nivel constituțional, tocmai pentru conservarea stabilității instituționale și împiedicarea eventualelor abuzuri. Dizolvarea Parlamentului constituie un astfel de caz excepțional, fiind configurată de legiuitorul constituent ca soluție extremă pentru rezolvarea unei situații de criză. Tocmai de aceea, legiuitorul constituant a reglementat, în art.89 din Constituție – Dizolvarea Parlamentului, posibilitatea, iar nu obligația Președintelui României de a dizolva Parlamentul, și numai după consultarea președinților celor două Camere și a liderilor grupurilor parlamentare. Chiar și într-o situație de criză, în sensul art.89 din Constituție, legiuitorul constituant a dat preeminență rolului Președintelui de mediator, pentru identificarea de soluții pentru numirea Guvernului, dizolvarea Parlamentului fiind configurată ca o măsură ultima ratio, atunci când orice încercare de rezolvare a blocajului instituțional a eșuat. În vederea asigurării stabilității instituționale, legiuitorul constituant a exclus, practic, posibilitatea ”provocării” unei dizolvări a Parlamentului de către Președinte. Dimpotrivă, acesta a consacrat o obligație de diligență pentru Președintele României, în sensul de a depune toate eforturile pentru păstrarea stabilității parlamentare, a ducerii până la termen a mandatului obținut prin alegeri, iar nu a scurtării lui, prin forțarea de alegeri anticipate. De aceea, art.89 din Constituție nu exclude posibilitatea ca Președintele să formuleze mai multe solicitări de învestitură (textul constituțional referindu-se la ”cel puțin două”), dacă apreciază că în acest mod se va rezolva blocajul instituțional. Mai mult, faptul că dizolvarea Parlamentului se poate realiza numai după consultarea președinților celor două Camere ale Parlamentului și a liderilor grupurilor parlamentare (deci nu numai a partidelor parlamentare, ci și a independenților, în cazul în care aceștia și-au constituit un grup parlamentar), demonstrează caracterul excepțional al unei asemenea măsuri, care implică un grad ridicat de coeziune politică în sensul producerii efectului dizolvator. Cu alte cuvinte, dizolvarea forului legiuitor trebuie să fie rezultatul unor negocieri și înțelegeri politice în care să fie implicate toate entitățile parlamentare și să reflecte voința comună a celor care au obținut voturile cetățenilor în urma sufragiului electoral".

Astfel, CCR a hotărât că președintele Klaus Iohannis a avut o conduită constituțională neadecvată redesemnându-l pe Ludovic Orban premier pentru a fi picat în Parlament, deși tot CCR zice că pe speța actuală, aparent, faptul că liderul liberalilor voia ca Guvernul Orban 2 să pice în Parlament depășește obiectul judecării sesizării PSD. În concluzie, CCR a simțit nevoia să se implice în jocurile politice, depășind atribuțiile pe care le deține, o acțiune totalmente nedemocratică care impune reforma totală a acestei instituții. 

Motivarea CCR: "Desigur că sesizările privesc un conflict juridic de natură constituțională între Președinte și Parlament, astfel încât, aparent, conduita candidatului la funcția de prim-ministru excedează obiectului acestei cauze. Această conduită prezintă însă relevanță pentru aprecierea conduitei constituționale a Președintelui României".

Consultați AICI motivarea integrală a CCR