EXCLUSIV Grupaj FOTO: ”Casimca”, abatorul secret săpat în zidul Fortului 13 Jilava. Aici au fost exterminați în chinuri o parte dintre cei mai incomozi martori ai abominabilului Experiment Pitești. Incursiune în măruntaiele întunericului

După ce v-a prezentat zidul execuțiilor din așa-numita Vale a Piersicilor, locul unde au fost asasinați în masă cei mai mulți dintre reprezentanții de marcă ai rezistenței armate anticomuniste, Podul.ro vă propune o nouă incursiune puțin spus cumplită, dar cât se poate de legitimă și necesară, într-un alt abator uman al genocidului comunist, un spațiu misterios nu doar prin uitarea și beznele ce-l acoperă, dintotdeauna, ci și prin tenebroasa-i cazuistică, un spațiu care avea să se dovedească, dacă vă puteți închipui, mai izolat chiar și decât abominabila Închisoare a Tăcerii de la Rîmnicu Sărat.

Ne referim la ”Casimca” Jilavei, o secție strict secretă, izolată total și destinată, firește, exterminării celor mai ostili ”dușmani ai poporului” . Inițial, Casimca (termen inexistent în dicționar) desemna o hrubă săpată în interiorul zidului de fortificație unde odinioară a funcționat o etuvă cu aburi folosită la deparazitarea hainelor.


CITEȘTE și EXCLUSIV Grupaj FOTO: Zidul execuțiilor din Valea Piersicilor, kilometrul 0 al genocidului comunist. Aici au fost ASASINAȚI în masă cei mai frumoși martiri ai României. Misterul celor 4 peri împovărați de roade

În 1958, cineva de la vârful MAI, cineva care rămâne necunoscut (a se reține că e o directivă supervizată de partid și vegheată de Securitate) întocmește niște liste ale morții și ia decizia criminală de a ”amenaja” hruba în vederea întemnițării a 16 deținuți politic considerați extrem de periculoși pentru regimul comunist, dintre care 7 nu vor mai vedea niciodată lumina zilei, murind în chinuri îngrozitoare. Aceasta este povestea lor.

Inefabilul

Trebuie spus că, după ꞌ89, terifiantul adevăr despre Experimentul Pitești și despre supliciile Casimcăi (fenomene legate în mod ombilical, în premeditare, crimă și-n teroare, așa cum veți vedea în cele ce urmează) a început să prindă grai prin cărțile scrise de Dumitru Bacu, Virgil Ierunca, Marcel Petrișor și Octavian Voinea (ultimii doi au supraviețuit Casimcăi). Un lucru să fie cert: Casimca va fi fost un altfel de spațiu al terorii, ceea ce presupune o altfel de geografie a abominabilului, o altfel de experiență-limită, de unde și sintagmele uzitate de foștii deținuți politic care i-au trăit chinurile, sintagme ce se referă parcă la un tărâm de dincolo – mărturisitorul Gheorghe Calciu-Dumitreasa o botează ”Corabia morții”, iar Octavian Voinea o numește, simplu și sugestiv, ”Hruba”, în timp ce Marcel Petrișor (și nu doar el) vorbește despre un spațiu aflat ”sub pecetea tainei”.

”În 1958 eram într-o corabie a morții; șaiseprezece oameni puși în patru celule oarbe, la Jilava, patru celule zidite într-o celulă mai mare (Casimca – n. red.), de forma unui semicilindru culcat. O corabie a cărei destinație era moartea”, scrie Gheorghe Calciu-Dumitreasa, în prefață la ”Pitești, Centru de reeducare studențească, inițiatica lucrare a lui Dumitru Bacu.

La rându-i, fostul deținut politic Alexandru Mihalcea (scriitor și jurnalist constănțean) consideră Casimca un ”cimitir al morților vii”, în teribil de relevanta sa lucrare ”Călău și victimă” (Editura Ex Ponto, 2015, Constanța), unde analizează episoade mai puțin cunoscute ale amplului genocid comunist.

Casimca   

În 1958, când s-a luat enigmatica decizie de ”amenajare” a Casimcăi, hruba săpată în zidul Fortului 13 avea să fie împărțită în cinci celule micuțe, despre care domnul Marcel Petrișor i-a relatat autorului acestor rânduri că aveau o lungime de aproximativ 2,30 metri, fiind dispuse una lângă cealaltă și având în față un coridor strâmt pe care circulau gardienii încălțați cu târlici de pâzlă, pentru a nu le fi auzită apropierea.

În fundul coridorului se află un veceu turcesc – în fapt, o gaură în care nici nu puteai respira din pricina duhorii înțepătoare de excremente și clor, mult clor, turnat în exces de gardieni. Celulele (a se citi hrubele) erau dotate cu paturi de fier suprapuse, dispuse simetric: două câte două, faţă-n faţă. Singurele obiecte de acolo erau un bidon de tablă cu robinet, pentru apă (niciodată îndeajuns), şi o ploscă infectă pentru urină. Bolta celulelor este joasă, pe atunci era mereu umedă și picura – cei care dormeau sus se strecurau în paturi ca în nişte sertare. Era frig, cumplit de frig, indiferent de anotimp, iar umezeala va fi fost o constantă. Așa-zisa mâncare era mai puțină decât în restul Fortului 13, fiind calculată în vederea unei exterminări lente. În această hrubă nu a existat niciodată asistență medicală, deși în fiecare celulă au fost introduși, în mod premeditat, și bolnavi de tuberculoză în stare terminală, cu un scop pe care oricine îl poate înțelege.  

Cele cinci celule erau urmate de o cămăruţă în care funcţiona corpul de gardieni – în fapt, o grotă populată de bestii criminale.

La suprafaţă, Casimca a fost împrejmuită cu un gard de scândură înalt de aproximativ 3 metri, care păstra o mini-curte interioară, mascată cu totul vederii, fiind astfel izolată de restul Jilavei. Cu alte cuvinte, Casimca – unde funcţiona un crud regim de exterminare – va fi fost o mini-închisoare îngropată sub o altă închisoare, uriaşă.

CITEȘTE și Scriitorul și fostul deținut politic Marcel Petrișor: Indiscutabil, Securitatea a organizat torturile Experimentului Pitești. Apoi, a aruncat totul în cârca legionarilor. Mărturii din Casimca Jilavei EXCLUSIV INTERVIU

Cei 16

În celule au fost aduși, în același moment și fără vreo explicație, oricare, următorii deținuți politic, care au fost repartizați astfel, în urma unor ordine (și inevitabile foi de parcurs) ce ne rămân încă necunoscute, începând cu prima temniță din fundul hrubei:

Celula 1: Nicolae Petraşcu, Aurel „Popicu'” PopaNutti Pătrăşcanu şi Octavian Voinea.

Celula 2: Valeriu „Vică” NegulescuDan DumitrescuPaul Grimalschi şi Aristotel „Aligo” Popescu.

Cea de-a treia celulă era goală și așa avea să fie menținută în toată perioada 1958-1961, tocmai pentru ca deţinuţii politic să nu poată lua legătura unii cu ceilalţi.

Celula 4: Dragoş HoinicVirgil BordeianuAlexandru „Ţanu” Popa şi Gheorghe Caziuc

Celula 5: Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Constantin ”Costache” Oprișan, Iosif V. Iosif și Marcel Petrișor.

În perioada în care a funcționat secția secretă de la Casimcă, 1958-1961, foarte puțini alți deținuți politic aveau să afle că acolo, în zidul Fortului 13, la adăpostul gardului înalt de scândură, exista o zonă a torturii și a morții lente. Alexandru Botez – student la arhitectură condamnat la 2 ani, pe care-i face la Jilava – surprinde unele mișcări, când e pus să lucreze la spălătorie. Într-o mărturie prezentată de cercetătorul Vlad Mitric-Ciupe, în voluminoasa și importanta lucrare ”Arhitecții români și detenția politică 1944-1964. Între destin concentrațional și vocație profesională”, Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, 2013, București, Alexandru Botez (actualmente stabilit în Norvegia) își amintește că, lucrând la spălătorie, i-a văzut pe unii de la ”secret” duși din când în când la baie. Însă nu le putea vedea fețele, deoarece aveau capetele băgate sub zeghe. Le-a remarcat însă vlăguiala și slăbiciunea îngrozitoare, cadaverică. Osândiții de la Casimcă erau morți vii, numai piele și os.

Piteștenii și crucea lor

Fiindcă o minimă contextualizare este absolut necesară, pentru a încerca să pătrundem misterele letale din spatele Casimcăi trebuie spus și că, dintre cei 16 deținuți politic enumerați mai sus, numai Marcel Petrișor nu avusese nicio legătură, niciodată, cu Mișcarea Legionară. De notat și că doar Nicolae Petrașcu, Paul Grimalschi și Marcel Petrișor nu trecuseră prin reeducarea de la Pitești, dar regimul îi considera deosebit de periculoși. În rest, toți ceilalți (bunăoară, ”Costache” Oprișan a fost șeful Frățiilor de Cruce, una dintre cele mai dramatice figuri ale Piteștiului) veneau mutilați chiar din miezul experimentului reeducării, care i-a însemnat pe viață, inevitabil, într-o măsură sau alta, majoritatea reușind să parcurgă îndărăt drumul de la victimă la călău și-apoi din nou la victimă, recuperând umanitatea părăsită sub torturile Securității, ba chiar sacrificându-se pentru salvarea celorlalți – cazul lui Gheorghe Calciu-Dumitreasa (fost deținut politic, supraviețuitor din Pitești, Casimcă și Aiud, trăitor al tuturor reeducărilor, preot mărturisitor și disident incomod, în pofida tuturor riscurilor) este o pildă care vorbește de la sine.

Desigur, au fost și cazuri când pierzania a fost definitivă, drumul nemaifiind găsit niciodată. Să nu uităm însă că acești oameni rătăciți – cu excepția lui Eugen Țurcanu și a altor câțiva, coordonați de Securitate și netorturați în prealabil – au fost, în primul rând, victime ale represiunii comuniste, și abia mai apoi au devenit, prin chinuri, bătăi permanente și presiuni de neimaginat, exercitate zi și noapte, de-a lungul a luni, ani, niște instrumente ale Securității. În definitiv, cine suntem noi să-i judecăm pe piteșteni? Ce am fi făcut noi în locul lor, înconjurați de tortură și moarte, călcați zilnic în picioare? Să nu ignorăm nici faptul că omniprezența și permanentizarea celor mai sălbatice torturi fizice și psihice este și un indicator al puternicei rezistențe anticomuniste din temnițele Piteștiului, zdrobită într-un experiment fără precedent, fiindcă s-a opus unui tăvălug care avea să înghită întreaga Românie, cumplit și pe nedrept hulita generație ꞌ48 fiind printre primele lui victime.

CITEȘTE și Cum își DRESA Securitatea CRIMINALII în masă. Paricidul Franț Țandără, torționarul profanator de cadavre

Cutia neagră

Faptul că 13 dintre deținuți au fost angrenați în miezul a ceea ce în deobște numim Experimentul Pitești – unii fiind participanți în procesele-mascaradă soldate cu executarea lui Eugen Țurcanu și a altor ”locotenenți”-reeducatori coordonați și incitați de Securitate, dar și cu o serie de condamnări cu adresă – arată că transferul lor la Casimcă, în 1958, unde au început să moară rapid și-n chinuri, în cele mai crude condiții de detenție, are o legătură certă cu ororile în masă pe care partidul unic și Securitatea le-au săvârșit, cu largul concurs al Moscovei, fiindcă ar fi fost imposibil altfel, la Pitești. Într-o anumită ordine de idei, Casimca reprezenta o veritabilă ”cutie neagră” a Piteștiului. Exterminarea sau frângerea totală a ultimilor martori importanți – care știau, din interogatorii brutale, din discuții directe cu personajele principale și din preumblări misterioase la Rîmnicu Sărat, ce anume presupunea partitura perfidă a Securității – va fi fost un scop în sine. 

Fiindcă da, o parte dintre regiile proceselor-mascaradă, menite acoperirii adevărului despre Pitești, au fost clocite și însăilate în cadrul unor interogatorii brutale, care au presupus presiuni de neimaginat, în bestiala Închisoare a Tăcerii de la Rîmnicu Sărat, unde au fost duși, pe rând și pentru perioade scurte, și unii dintre protagoniștii tenebroasei noastre povești. Nu este deloc o coincidență că firul evenimentelor ne poartă, fie și doar indirect, prin cele trei halte ale ororii și izolării absolute: penitenciarele de la Pitești și Rîmnicu Sărat la care se adaugă Casimca, hruba de exterminare săpată în zidul Fortului 13 Jilava. Liantul este Experimentul Pitești, desigur. 

Vă sună cunoscut?

De notat că Securitatea a insistat, în pofida absurdului evident și de pe Lună, că Horia Sima ar fi trimis în țară planul declanșării unor violențe și mutilări la Pitești, plan scris, țineți-vă bine, pe izmenele lui Iosif V. Iosif, ceea ce, s-o spunem pe șleau, este o tâmpenie de proporții gigantice. Mai multe detalii despre dedesubturile eminamente securistice ale Piteștiului, dar și ale Casimcăi, aflați AICI, într-un interviu exclusiv oferit de domnul Marcel Petrișor. Să nu ignorăm însă nici faptul că aceste minciuni ghiolbănești și criminale ale Securității sunt rostogolite și în prezent chiar de unii așa-ziși istorici plătiți din bani publici.

Marcel Petrișor mi-a spus asta, într-un interviu: ”Înainte de proces, mi s-a permis să-mi răsfoiesc puţin dosarul. Nemernicii de securişti aproape că susţineau că noi am vrut să spintecăm oamenii, să le scoatem maţele şi să le dăm foc! Atunci mi-am spus că dacă va citi cineva abjecţiile astea peste 2000 de ani, o să spună că securiştii au fost îndreptăţiţi să ne zdrobească, ba chiar vor fi fost prea miloşi...”

Și nu, nu a fost nevoie de trecerea a 2000 de ani, ci doar a 70, și de aportul unor ”istorici” ațâțați de proptele putrede. 

De ce eu?

Și totuși, dacă Marcel Petrișor nu a fost nici piteștean, și nici nu a avut, niciodată, o legătură cu Mișcarea Legionară, de ce a fost transferat la Casimcă, laolaltă cu toate aceste nume grele ale Piteștiului? O explicație ar exista, și aceasta este oferită chiar de Marcel Petrișor, arestat în 1956 pentru cea de-a doua oară, sub acuzația că a încercat să organizeze un miting studențesc de solidaritate cu Revoluția unghară. Așa cum veți remarca, explicația ține tot de obsesia Securității de a inventa conspirații mondiale pentru a-și justifica arestările și crimele în masă. Iată cum își explică Marcel Petrișor transferul la Casimcă:

Ion Buda, vărul împușcat

”În logica evenimentelor din 1956, noi – cei care eram consideraţi capi ai studenţilor protestatari – trebuia să dispărem, să murim. Cum am ajuns eu în Casimca Jilavei? O explicaţie ar exista, mai ales că aceasta era pe placul Securităţii. Eu mai făcusem puşcărie şi, în urma verificărilor din '52, securiştii descoperiseră că am avut un văr primar care a fost împuşcat în procesul paraşutiştilor. Este vorba despre doctorul Ion Buda, din Cluj, care nu fusese paraşutist, ci colaborator al acestora, om de legătură. În timpul anchetelor, am sesizat obsesia securiştilor pentru episodul acela, întrucât se căzneau să facă legătura între noi şi nişte directive închipuite pe care eu, Demostene Andronescu şi alţii le-am fi primit de la Horia Sima, prin intermediul unor emisari! Vă daţi seama câtă prostie crasă, câtă ticăloşie?! Vă mărturisesc că m-am revoltat în nenumărate rânduri şi, în pofida deselor corecţii fizice, le-am tot repetat că ce vor ei să facă în dosar este o exagerare trasă de par şi că nimeni din lotul nostru nu a avut, niciodată, o cât de mică legătură cu Horia Sima. Le-am imputat că ne acuză de chestiuni ireale în condiţiile în care Securitatea nu descoperise nicio probă în acest sens, oricât de mică, deşi organizase chiar și un post fix în mansarda Blocului Wilson, unde locuiam împreună cu Demostene Andronescu. Totul era o minciună mizerabilă”.

Morții

În ꞌ58, la scurt timp după transferul la Casimcă, mor în chinuri Valeriu ”Vică” Negulescu, Dan Dumitrescu, Constantin ”Costache” Oprișan, Nutti Pătrășcanu, Aristotel „Aligo” Popescu și Gheorghe Caziuc – așa cum am precizat, în fiecare celulă au fost introduși, în mod premeditat, și deținuți bolnavi de tuberculoză în fază terminală, iar lucrul ăsta s-a făcut simțit. Mâncarea era calculată în vederea morții lente, era frig în permanență, picura din tavan și nu exista nici cea mai elementară asistență medicală. Gardienii îi băteau degeaba, cu sălbăticie, inventând cele mai halucinante ”motive”, și îi pedepseau deseori. Marcel Petrișor își amintește:

”Restricţiile s-au dovedit drastice: trebuia să stăm numai la marginea patului, având interdicţia de a ne apropia de perete, de a ne închide ochii sau, cu atât mai puţin, de a ne lăsa pradă somnului. Orice nesocotire a regulilor atrăgea alte restricţii şi suplicii, bătăi administrate cu sălbăticie. Moartea plutea pretutindeni”.  

Cum și când a fost ucis Grimalschi?

În ꞌ61, supraviețuitorii vor fi transferați la penitenciarul Aiud, pentru a trece și prin reeducarea colonelului Gheorghe Crăciun. Toți cu excepția lui Paul Grimalschi, căruia i se pierde definitiv urma după perioada petrecută la Casimcă. Memorialistica susține că a fost zidit într-un ungher al sinistrului Fort 13, ceea ce nu e absolut deloc exclus. E clar, Grimalschi nu a ieșit viu din Jilava.

Când Goiciu l-a zidit de viu pe Nae Cojocaru

De notat că mai sunt cunoscute două cazuri când deținuții au fost zidiți de vii, dar au supraviețuit supliciului. Iată ce relatează ofițerul Armatei Române Regale, Nicolae Cojocaru, deținut în Sibera dar și-n patria mumă, care devenise a sârmelor ghimpate, unde avea să fie zidit de criminalul în masă Petrache Goiciu, într-o zonă izolată a penitenciarului Gherla:

”Recent m-au adus de la Gherla, unde am stat zidit de viu, din ordinul directorului Goiciu, într-un fel de dulap de cărămizi în care pe o gaură mi se băga mâncarea, dar pe de altă parte nu mi se scotea tineta. Deasupra capului, în perete, aveam un piron – invitație la spânzurătoare, dar uite că n-am făcut-o! Put însă, c-am stat în rahat; și de la brâu în sus am mucezit, cum vedeți. Alaltăieri au spart zidul cu barosul, m-au scos de acolo, au pus furtunul pe mine și ce a mai rămas... aveți în fața dumneavostră...”. (Marcel Petrișor ”Cumplite încercări, Doamne!”)

Seniorul

La rându-i, fruntașul țărănist Corneliu Coposu a trecut prin experiențe-limită abominabile, la penitenciarul din Craiova, unde gardienii au primit directiva de a construi ziduri în jurul lui, lăsând doar o spărtură mică pentru mâncare. Seniorul avea să stea în acel sicriu de cărămidă și mortar nu mai puțin de 8 luni, timp în care nu s-a spălat și nu a avut niciun contact cu exteriorul. Apoi și-a continuat periplul, care avea să totalizeze 17 ani, prin cele mai odioase închisori și lagăre ale dictaturii comuniste, itinerariul groazei culminând cu îndelungata perioadă petrecută la Rîmnicu Sărat.

Bestiarul. Și omniprezenta Securitate  

Gardienii de la Casimcă erau puțini, dar primitivi și cu apucături de fiare, fiind coordonați direct de Securitate, fiindcă altminteri nici nu ar fi fost posibilă Casimca, unde nici chiar directorul Jilavei nu avea acces. Din acest bestiar desprins parcă dintr-un tablou al lui Hieronymus Bosch, remarcat s-a făcut locotenentul Ștefan, un criminal de talia lui Maromet, Goiciu, Vișinescu sau Ficior. Marcel Petrișor îl neuită astfel:

”Un trup de porc sub un cap de gorilă, cu fruntea ca o coadă de șobolan, cu ochii permanent injectați de sânge și pe buze cu un grai articulat numai în fața superiorilor, în clipe de grație”.

Tot Marcel Petrișor îl reține și pe un anume caraliu-securist Vasilescu, cel care-i anunța pe deținuți ”Bă, d-aici nu se iese decât fără viaţă!”, și-apoi hăhăia ca dementul, privindu-i prin vizetă.

În repetate rânduri, Octavian Voinea a fost dus în hrube necunoscute și călcat în picioare de acefalul Ștefan. A fost izbit și cu un fel de ciorap lung, subțire și plin cu nisip, în timp ce era legat în chingile unui pat de fier. A numărat până la 90 de lovituri și apoi a leșinat. (mai multe în Octavian Voinea, ”Masacrarea studențimii române în închisorile de la Pitești, Gherla și Aiud”)

Torturile (unele de inspirație piteșteană, așa cum am văzut) și bătăile erau omniprezente în iadul de la Casimcă. La fel și inaniția, ale cărei urmări vor fi fost îngrozitoare. Marcel Petrișor își amintește:

”Teroarea necesităților fiziologice nu era deloc ușoară.  Programul fixat de caralii nu se putea sincroniza cu programul de evacuare al organismului. ‹Norocul› nostru că nu aveam ce evacua. Regula era o evacuare la 20 de zile, din cauza inaniției”.

Sânge pentru fratele însetat. Iubire şi disperare

Inevitabil, Casimca va fi fost, prin excelență, spațiul unor scene extreme, de neînchipuit, având în vedere permanenta pendulare între moarte și viața de morți vii. Vă prezentăm un pasaj din interviul oferit de Marcel Petrișor:

M-a şocat puterea de sacrificiu de care a dat dovadă Calciu, în pofida tuturor tensiunilor cotidiene pe care le avea cu Iosif V. Iosif, care-i tot reproșa comportamentul de la Pitești. Într-o zi, când Iosif era extrem de bolnav şi suferea îngrozitor de o sete teribilă, fiind cutremurat de frisoane și cu buzele crăpate, Gheorghe Calciu-Dumitreasa şi-a tăiat venele, cu un fragment de blacheu, şi i-a dat să bea propriul său sânge! A făcut asta din iubire şi disperare, din cea mai mare disperare, pentru a-i mai alina suferinţa lui Iosif, fiindcă, în acele momente de groază, nici nu mai speram să-l salvăm de la omor și nici nu l-am fi putut salva cu un astfel de gest. Vă mărturisesc că eu nu aş fi fost niciodată în stare de aşa ceva... însă Calciu şi-a tăiat venele fără să stea pe gânduri...

Salvatorul de vieţi

Cu altă ocazie, văzând că eram bolnăvicios şi că devenisem un schelet ambulant, Calciu a luat decizia de a-mi da porţia lui de pâine, ceea ce s-a şi întâmplat timp de opt luni, până când am reuşit să mă pun pe picioare. Iniţial, în momentul în care Calciu a făcut acest anunţ în celulă, că îmi dă mie porția lui de pâine, Iosif a ezitat puţin, doar câteva secunde, şi-apoi a spus: ‹Ei, atunci îi dau şi eu pâinea mea!›  Să ştiţi că aşa am scăpat cu viaţă. Altminteri, nu mi-aş mai fi revenit în fire.” 

Tot Marcel Petrișor:

”Calciu izbutise să inventeze un soi de penicilină. Ne învăţase să lăsăm la mucegăit bruma de pâine, să amestecăm mucegaiul cu zeama călâie pe care torţionarii o numeau ‹cafea› şi, finalmente, să-l tragem pe nas, ca şi cum ar fi fost penicilină sau streptomicină”.

De notat și faptul că o largă memorialistică amintește sacrificiile pe care Calciu le-a făcut pentru camarazii de suferință. În diverse închisori ale morții, Calciu a intrat în greva foamei (indiferent de riscuri și de pedepsele inevitabile, cu zile, săptămâni de izolare, în cele mai crunte condiții, sau bătăi animalice) și a solicitat medicamente și alimente pentru cei bolnavi, unii dintre ei fiind salvați de la o moarte sigură. 

Întrebări care bântuie

Acum, la 59 de ani de la ororile Casimcăi, ne confruntăm cu aceleași întrebări bântuitoare, întrebări care-i măcinau și pe morții vii de odinioară. Unele răspunsuri pot fi intuite, până la un punct, grație logicii, indiciilor și memorialisticii, dar altele, cel puțin la fel de importante, rămân învăluite într-un mister mortal și întunecat.

Cine sunt cei care au alcătuit listele morții de la Casimcă? Care a fost motivația, scopul acestui experiment tenebros? Cât de implicată a fost agentura rusească de la vârful Securității? Unde se află documentele aferente acestui spațiu catalogat strict secret timp de decenii? Au existat vreodată ”înscrisuri”? Au fost distruse? Când și unde? Sau s-a acționat prin ordine verbale și conspirativitate absolută, la fel ca în cazul execuțiilor sumare? A fost decisă Casimca de aceiași artizani care au pus în scenă Experimentul Pitești?

Dintre protagoniștii acestei povești despre moarte, viață, rezistență și întuneric, doar domnul Marcel Petrișor mai trăiește. Știind prin ce a trecut, realizezi că e o adevărată minune faptul că e aici, viu și neîmblânzit, martor incomod al genocidului pe care l-am moștenit și nu știm să ni-l asumăm, să-i spulberăm beznele, pentru a putea merge mai departe.