Taxați Biserica! Taxați infama!

Acestea sunt strigătele, auzite sau nu, care populează mintea unora care văd în veșmintele liturgice doar „aur”, opulență, în construcția de noi lăcașuri de cult – statistic, cele ortodoxe sunt mai puține, după 1990, în raport cu cele ale altor culte – pierdere de resurse pe modelul falsei opțiuni catedrală versus spital sau care, în general, cred că actul credinței (sic!) este nu doar irațional, dar mai ales too expensive. În asemenea logică șchioapă, perioadele de criză bugetară, precum cea pe care o traversăm acum, sunt ideale pentru a repune în discuție chestiunea „prețului” Bisericii. Or, cum orice student la economie știe, prețul are mai multe componente: de la materialele prime la orele de muncă și de la lanțul de distribuție la taxele legale. Așadar, care este prețul defalcat al comunității de credință?

Înainte de orice, cum aminteam: materia primă. Ei bine, ea este, în traducerea cea mai comună, una din categoria diafanului care, pentru a se manifesta, are nevoie de infrastructură precum spiritul de materie sau mintea de trup. Doar așa înțelegem de ce iubitorilor de carte, de înțelepciune, le sunt de-a dreptul indispensabile, bibliotecile și arhivele, esteților muzeele, celor atrași de Thalia teatrele, melomanilor sălile de concert, transmiterii cunoașterii sălile de curs sau fanilor stadioanele. Toate nevoile sufletești și/sau psihice, invizibile, ca să mă exprim astfel, au manifestări cât se poate de vizibile, saturate, pentru a formula fenomenologic. Pe scurt și simplu: doar reducția la animalitate a omului, precum în totalitarism, inclusiv în cel fals declarat religios, face toate cele enumerate mai sus inutile, expresii ale unui moft.

Nu trebuie, așadar, să fii în același timp și la aceeași temperatură înaltă meloman dependent, cititor fervent, iubitor de dramaturgie, credincios, „pupător de moaște”, sau împătimit de fotbal pentru a accepta, inclusiv financiar, prin redistribuirea banilor tăi colectați de stat, că alături de tine sunt nenumărați alții cu care nu împarți preocupările, dar care, asemenea ție, au dreptul de a își cultiva propriile orizonturi. Tot pe scurt și cât mai simplu: Biserica, generic vorbind, este un indicator al libertății și, alături de alte manifestări ale emoției, sensibilității și receptivității, parte a unei țesături pe cât de fragile pe atât de rezistente care ține la un loc o societate. Opinia că fără credință, o societate ar fi mai democratică, mai avansată, mai prosperă, s-a dovedit, inclusiv în comunism, o teză nu doar falsă, ci de-a dreptul criminală.

Acum, legat de munca Bisericii lui Hristos, aceasta este nu doar pe umerii întreitei tagme clericale – diaconi, preoți și episcopi -, ci „prestată” deopotrivă de cântăreții de la strană și de membrii corurilor, de îngrijitorii și de consilierii parohiali, de monahii și monahiile, de frații și de angajații mânăstirilor, de profesorii de religie, de personalul din centrele de asistență socială, din cabinetele medicale gratuite, din hospisuri și cămine de bătrâni, de decidenții financiari din administrația eclesială care susțin construirea de case pentru familii sinistrate sau locuind în condiții umilitoare, insalubre, de voluntarii de toate vârstele și profesiile, de sutele și chiar miile de mâini harnice de la pregătirea hramurilor, primirea sau găzduirea pelerinilor, a copiilor în tabere și alte activități educative. Pe scurt, sunt/suntem mulți.

Lanțul de distribuție sau anvergura efectelor muncii Bisericii reprezintă iarăși ceva despre care puțini dintre fanteziștii ideologico-financiari au cu adevărat habar. De fapt, majoritatea celor care atacă, în orice formă, Biserica, nu cunosc Biserica. Este o tragere la tir cu ochii legați, mai ales că, majoritari fiind, nimerești oricum, statistic, un ortodox sau doi. Dar revenind, cel puțin în contextul nostru, BOR este prezentă la Altare, în clasele de școală publică și privată, în spitale, în penitenciare, în armată, în teatrele de operațiuni, în diaspora, dar și în cel mai îndepărtat cătun unde nu ajunge nici măcar Poșta Română, că semnal nu există oricum. Vă amintiți cum, la accidentul mortal din Apuseni al avionului medical, autoritățile au bâjbâit pe hartă și pe radar, utilizând în cele din urmă „localizarea” ciobanilor și a oamenilor locului.

În fine, taxele. Este o imensă manipulare să afirmi că Biserica Ortodoxă din România, alături de celelalte culte recunoscute, nu ar plăti taxe. Plătește și încă deloc puțin: cele aferente salariilor propriului personal angajat direct, TVA-ul pe tot ceea ce cumpără pe piața liberă, de la materiale de construcții la alimente, accizele pe combustibil, gazul și curentul, așa cum plătește impozitul pe toate proprietățile, mai puțin pe lăcașurile de cult și clădirile aflate în circuitul social-filantropic. Vă întrebați dacă Parlamentul plătește impozitul pe Casa Poporului sau un spital sau o școală pentru clădirile unde funcționează? Din acest punct de vedere, inclusiv în calitate de instituție de drept privat de interes public, Biserica este parte a circuitului economic transparent, iar cei care o reprezintă, mai mult sau mai puțin vădit, nu sunt automat evazioniști.

Desigur, pentru a încheia, cele afirmate anterior nu relativizează o serie de chestiuni interne privind distribuirea resurselor. Enumăr, spontan, doar câteva: diferența mare dintre salariul de demnitar al unui episcop, la bază monah, și cel al unui preot care își întreține familia; la fel, lipsa de solidaritate reală și constantă a parohiilor înstărite cu parohiile sărace, adevărate seismografe ale crizei demografice; colportajul bisericesc ca instrument de spoliere, adaosul pus de unele centre eparhiale și suportat de parohii prin credincioși fiind nesimțit, cum tot astfel, nu altminteri, este băgarea pe gât a cărților ierarhului locului etc. Da, repet, avem și noi nevoie de o reformă internă a raportării spiritului la materie, dar asta nu înseamnă că, în societate, Biserica este un minus. Dimpotrivă. Este un mare, vizibil și folositor plus căruia noi îi spunem Cruce.

Doxa!