Biserica nu este o conservă

Biserica nu este o conservă, ci trăirea faptului, nu este un depozit de tradiții bine sigilate, cum nu este o arhivă de formule corecte, nici o instituție preocupată prioritar de propria liniște. Biserica este eveniment viu: prezența lucrătoare a lui Hristos în istorie, aici și acum. Ori de câte ori se reduce la administrare, autoprotecție sau calcul de imagine, tipărit în volume cu hârtie lucioasă, ea încetează să mai fie eveniment și devine depozit.

Avem, trebuie spus limpede, cel mai inteligent, poliglot și cultivat patriarh dintre cei cinci anteriori. Nu spun asta pentru că îl știu pe Daniel de decenii, ci pentru că este, obiectiv, cu multe clase peste tot felul de trepăduși care folosesc Biserica lui Hristos drept trambulină, bazin de afirmare și, în cele din urmă, loc de muncă sigur. Diferența de calibru intelectual, cultural și administrativ este reală și vizibilă.

Cu toate acestea, iar aici apare nodul nedezlegat al problemei, unde este multă minte este și multă prudență. Iar prudența, atunci când devine reflex dominant, riscă să se transforme în autoconservare instituțională. Inteligența mare vede riscurile, anticipează reacțiile, calculează consecințele. Tocmai de aceea poate ajunge să amâne cuvântul limpede, delimitarea morală, gestul profetic. Inclusiv în legătură cu Cornilă. Ați citit undeva concluziile anchetei patriarhale pe temă, un articol al argatului trimis să constate? Nu! Nu o să citiți nimic.

Social-teologic vorbind, inteligența nu este o scuză, ci povară suplimentară: „cui i s-a dat mult, mult i se va cere.” Cu cât vezi mai mult, cu atât tăcerea devine mai greu de justificat, inclusiv în forul tău lăuntric. Cu cât înțelegi mai bine mecanismele lumii, cu atât nu mai poți invoca naivitatea sau lipsa de informație. Nu mai poți fenta. Firește, Biserica nu are nevoie de lideri zgomotoși, dar nici de strategi care confundă pacea instituțională cu pacea evanghelică. Prima se menține prin evitare, echilibristică și amânare. A doua se câștigă prin adevăr spus la timp, chiar cu prețul tensiunii. Prima conservă, a doua convertește. Prima administrează, a doua mărturisește.

Aici apare riscul major al unei conduceri foarte inteligente: să transforme discernământul în frână și prudența în alibi. Să creadă că Biserica trebuie, înainte de toate, să supraviețuiască instituțional, când ea este chemată, în primul rând, să fie credibilă spiritual, cu sau fără ziduri înalte. Or, credibilitatea nu se câștigă prin tăcere bine calculată, ci prin adevăr asumat.

De aceea trebuie spus fără ocolișuri: Biserica nu este o conservă de tradiții, ci trăirea vie a faptului că Hristos este prezent și lucrător în istorie. Ea nu există ca să își protejeze imaginea, cu antet, ștampilă și număr de înregistrare, ci ca să lumineze conștiințe. Nu ca să evite conflictele, ci ca să numească răul ca rău și binele ca bine, chiar atunci când asta incomodează.

A crede în Hristos este, de fapt, cea mai incomodă poziție.

Doxa!

PS Cei trei susținători ai pedofiliei o să vină, senini, la Sinod?