Jurnalistul Peter Pomerantsev le cere aliaților să utilizeze contra Rusiei tehnicile lui Sefton Delmer, genialul propagandist britanic care a învins mașinăria de propagandă nazistă. Care sunt cele mai eficiente mesaje care trebuie transmise rușilor astfel încât aceștia să deteste războiul lui Vladimir Putin

Occidentul pierde războiul informațional pentru că nu luptă cu mijloace murdare. Expunerea faptelor, oricât ar fi de abominabile, nu îi învinge pe fasciști. Băgați frica în ei, numai așa veți învinge, atrage atenția Peter Pomerantsev, reputat jurnalist britanic de origine ucraineană, autorul unui volum de referință despre propagandă și dezinformare.  

 Le arăți rușilor imagini cu soldații lor murind în Ucraina. S-ar putea ca asta să-i înfurie și să-i mobilizeze pentru a răzbuna o moarte inutilă. Dacă încerci însă să le atingi latura sensibilă cu imagini ale copiilor ucraineni uciși de bombele rusești, o să constanți că nu sunt interesați și nici foarte sensibilizați. Aceeași reacție o vei obține cu dovezi concrete privind crimele de război comise de soldații lor.  

Dar dacă o să le spui despre criminalii eliberați din închisoare pentru a se alătura armatei? Că fiii lor ar putea fi violați de colegii soldați? Că criminalitatea crește vertiginos acasă, în timp ce ei mor degeaba prin Ucraina? 

Acum sigur le-ați captat atenția. 

Această descoperire contraintuitivă aparține echipelor ucrainene de operațiuni psihologice care au petrecut trei ani învățând ceea ce propagandistul britanic Sefton Delmer a descoperit luptând împotriva naziștilor: faptele nu înving propaganda. Doar interesul personal o face. 

„Oamenii văd cadavrele rușilor morți și simt nevoia să le ia apărarea”, spune Peter Pomerantsev pentru publicația Euromaidan Press, descriind cercetările ucrainene despre încercările eșuate de propagandă. 

O adevărată autoritate în materie de propagandă și dezinformare, autorul cărții „How to Win an Information War” („Cum să câștigi un război informațional. Propagandistul care l-a păcălit pe Hitler”, tradusă în limba română de Editura Cartier) a petrecut ani de zile studiind atât dezinformarea sovietică, cât și încercările occidentale de a o contracara.  

Cartea sa „Cum să câștigi un război informațional” îl readuce în atenție pe Sefton Delmer, un geniu uitat care a condus operațiunile de „propagandă neagră” ale Marii Britanii împotriva Germaniei naziste (o operațiune mediatică britanică din al Doilea Război Mondial care a reușit să atragă audiențe uriașe care fuseseră loiale naziștilor și să le submineze încrederea în regimul lui Hitler). 

Ceea ce a înțeles Delmer – și ceea ce redescoperă Ucraina – este că propaganda (contra-propaganda) ca să funcționeze trebuie să facă apel la „câinele-porc interior” , mai exact la acea parte a naturii umane care este egoistă, lacomă și caută o scuză pentru a-și salva propria piele. 

În timp ce BBC transmitea apeluri nobile către democrația germană, posturile de radio înființate și concepute de Delmer le spuneau germanilor că era în regulă să fie corupți, deoarece ofițerii lor furau oricum totul. De ce să mori pentru astfel de nemernici? 

Programele lui Delmer prezentau soldați furioși din cauza corupției, oferind detalii macabre despre ce mâncau oficialii naziști în timp ce trupele mureau de foame.  Mesajul era indirect, dar clar: fiecare are grijă de sine. Ar trebui să faci și tu la fel. 

Una dintre cele mai de succes creații ale lui Delmer a fost „Der Chef”, un post de radio german fals care se prezenta ca o voce subterană a soldaților germani dezgustați. „Der Chef” critica corupția SS cu povești atât de scandaloase încât deveneau irezistibile. Când naziștii au transformat mănăstirea Münsterschwarzach într-un spital militar, Der Chef a inventat o fantezie macabră: 

„Două sute de soldați SS au mărșăluit în mănăstire... Mănăstirea a fost transformată într-un bordel pentru soldații SS și prostituatele lor. Robele sfinte sunt folosite ca cearșafuri, iar femeile poartă tunici din dantelă prețioasă confecționate din veșminte de cor, fără nimic pe dedesubt... Astfel, ele intră în capelă și beau băuturi alcoolice din vasele sfinte...” 

„Der Chef” se arăta revoltat de o asemenea blasfemie, dar avea grijă să revină mereu la aceste subiecte, la fel cum tabloidele își manifestă dezgustul față de depravare și decadență, dar le oferă, oferind în același timp, cititorilor o scuză acceptabilă pentru a nu se simți vinovați că se delectează cu așa ceva. 

Abordarea a funcționat perfect: a încălcat tabuurile împotriva insultării SS-ului, adâncind în același timp prăpastia dintre partid și armată, partid și popor. 

Foto: Sefton Delmer

Însă geniul lui Delmer nu se limita doar la conținutul senzațional. 

Operațiunile sale furnizau informații cu adevărat utile germanilor – avertismente despre districtele care urmau să fie bombardate, noutăți despre orașele care fuseseră lovite, astfel încât soldații să poată intra în concediu pentru a-și ajuta familiile. 

Posturile se prezentau ca emisiuni germane, astfel încât ascultătorii să nu aibă probleme dacă erau auziți. Ei tratau germanii ca pe niște ființe umane, chiar dacă îi subminau. 

„Emisiunile sale radiofonice erau pline de pornografie, agresivitate și multă culoare. Erau cu siguranță mai provocatoare decât cele ale BBC. Erau foarte tabloide și cu adevărat remarcabile”, explică Pomerantsev. 

Însă metoda lui Delmer era întotdeauna indirectă: „El povestea despre cei care dezertau, prezentându-i categoric într-o lună foarte negativă, dar oferind în același timp detalii ample despre modul în care dezertaseră, cu intenția de a-i determina și pe alții să dezerteze”. 

Paralelele cu Rusia de astăzi sunt izbitoare. Cercetările ucrainene au descoperit modele similare.

„Mai multe grupuri de cercetare au descoperit același lucru – că mesajele cele mai eficiente sunt cele referitoare la creșterea ratei criminalității în Rusia, pentru a submina dorința oamenilor de a-și trimite familiile la război”, observă Pomerantsev.  

Mesajul privind criminalitatea funcționează deoarece vizează ceea ce susținătorii lui Putin apreciază cu adevărat: 

Ordinea și stabilitatea – Creșterea ratei criminalității sugerează că „mâna forte” a lui Putin dă greș. 

Siguranța personală – Poveștile despre criminali în armată amenință direct familiile. 

Competența elitei – Haosul militar reflectă eșecul mai larg al guvernului. 

„Oamenii care susțin cel mai mult războiul sunt foarte autoritari. Ei vor ca Putin să conducă cu mână forte. Ei vor ordine”, mai spune Pomerantsev.  

„Ideea că haosul crește din cauza războiului le subminează întreaga viziune asupra lumii.” 

Foto: Peter Pomerantsev 

De ce faptele nu au efect 

Delmer a colaborat cu primul profesor de psihanaliză de la Cambridge pentru a înțelege psihologia nazistă.  

Ei au identificat trei elemente care fac ca propaganda autoritară să funcționeze: 

Identificarea cu liderul – Liderii care normalizează agresivitatea, sadismul și narcisismul, creând ceea ce Pomerantsev numește „un carnaval al sentimentelor malefice” 

Identitate colectivă toxică – Un sentiment de superioritate față de ceilalți bazat pe supremație 

Factorul „ersatz” – Iluzia controlului atunci când oamenii nu au de fapt niciun control. 

„Cu cât avem mai puțin control asupra vieților noastre, cu atât avem mai multă nevoie de propagandă”, spune Pomerantsev citând din observațiile lui Delmer. 

Acest lucru explică de ce dacă le arăți rușilor victimele pe care ei înșiși le-au produs are, în realitate, un efect contrar. Apelurile la umanitate presupun un cadru moral pe care propaganda l-a demontat deja. 

„Nu că nu credea în puterea fapteor. Pur și simplu voia să găsească acele fapte care serveau scopurilor lui”, observă Pomerantsev cu privire la abordarea lui Delmer. 

Același principiu este valabil și astăzi: contrapropaganda eficientă folosește informații reale, dar selectează faptele care servesc obiectivelor strategice, mai degrabă decât celor morale. 

„Nu cred că există o mișcare democratică importantă în Germania care să merite sprijinită”, a concluzionat Delmer despre Germania nazistă. 

Același pragmatism ar trebui să ghideze operațiunile eficiente împotriva Rusiei de astăzi. Spre deosebire de strategia occidentală actuală de sprijinire a mass-media de opoziție din Rusia, care poate influența doar 11% dintre rușii cu spirit critic, operațiunile de propagandă disruptive ar trebui să se concentreze pe teme care rezonează cu mentalitățile autoritare, mai degrabă decât pe apeluri morale. 

Cercetările ample ale lui Pomerantsev dezvăluie mecanismul psihologic din spatele acestui fenomen. 

Lucrând cu echipe din Rusia, el a descoperit că „cea mai mare corelație între disponibilitatea de a-ți trimite copiii să moară în război și credința în supremația rusă” – convingerea că Rusia este superioară celorlalte țări, fiind în același timp victima acestora. 

Când rușii sunt bombardați cu mesaje care întăresc această narațiune a supremației-victimă, sprijinul lor pentru război crește de fapt. Cu toate acestea, funcționează și mesaje de alt tip: cele care sugerează creșterea criminalității în interiorul armatei și umilirea Rusiei de către China. 

Tocmai acest tip de mesaje sunt folosite de Ucraina în operațiunile de propagandă ofensivă de succes împotriva Rusiei, sugerează Pomerantsev, afirmând, cu ocazia lansării cărții sale la Kiev, că Delmers-ii de astăzi se află în sală, incognito. 

Tragedia este că Ucraina știe ce funcționează, dar nu dispune de resursele necesare pentru a extinde operațiunile. 

„Delmer a avut sprijinul unui stat care i-a permis să experimenteze”, subliniază Pomerantsev. „Avea o echipă de sute de oameni care lucrau într-o frumoasă și vastă proprietate rurală din afara Londrei. A reușit să convingă guvernul să îi ofere cel mai puternic emițător radio din lume.” 

Ucraina nu își permite însă un astfel de lux. În timp ce luptă pentru supraviețuire, abia reușește să gestioneze spațiul informațional intern, cu atât mai puțin să organizeze campania multimedia masivă necesară pentru a destabiliza cu adevărat mobilizarea rusă. 

 „Dacă am fi dus acest război așa cum am dus războiul împotriva terorismului, am fi înființat zeci de posturi de radio, ca în Afganistan”, observă Pomerantsev. 

„Am desfășurat operațiuni de informare de amploare în timpul intervenției noastre în Irak. Dacă am fi făcut același lucru și acum, ar fi fost un element cheie al acțiunilor noastre. Vrem să subminăm mobilizarea, susține că vrem să încetinim mașina de război a Rusiei și nu am făcut nici măcar cele mai elementare demersuri în sensul demoralizării armatei ruse. Și Acest lucru arată cât de patetici sunt partenerii Ucrainei.” 

Care sunt adevăratele temeri ale Kremlinului? Ce ar funcționa dacă ar exista resurse disponibile?  

Pomerantsev subliniază punctele sensibile care îngrijorează cu adevărat Kremlinul: 

Gradul de aprobare al lui Putin – care a scăzut sub 60% în timpul operațiunii Kursk din Ucraina 

Stabilitatea economică – Slăbiciunea rublei, creșterea numărului de împrumuturi pe termen scurt neachitate, o criză a creditelor în creștere 

Compensațiile militare – Familiile soldaților nu sunt plătite, ceea ce creează resentimente 

Loialitatea elitei – Neîncredere crescândă între diferite centre de putere 

Fiabilitatea Chinei – Anxietate profundă cu privire la posibilitatea ca Beijingul să abandoneze Moscova 

„Orice încercare de a descuraja Rusia trebuie să fie legată de sentimentul lor de control”, susține el. 

Conducerea Kremlinului este și la această oră traumatizată de rapiditatea cu care s-a prăbușit sistemul sovietic. Când simt că pierd controlul, se retrag. 

Incursiunea din Kursk a demonstrat acest lucru. Popularitatea lui Putin a scăzut drastic. Guvernul a intrat în panică, postând și ștergând mesaje contradictorii. Acela ar fi fost momentul potrivit pentru a exercita presiune – exerciții NATO, blocade ale flotei fantomă, sancțiuni secundare. La acestea s-ar fi adăugat operațiuni de informare coordonate care vizau acele vulnerabilități specifice. 

Dar nimic din toate astea nu s-a întâmplat... 

Pentru că abordarea lui Delmer ofensează sensibilitățile noastre democratice. El a promovat dezertarea, a normalizat corupția, a folosit pornografia pentru a atrage atenția. 

Emisiunile sale radiofonice erau, după cum recunoștea el însuși, un exercițiu de încurajare a germanilor să fie „răi”. 

Naziștii le spuneau germanilor că vor fi buni dacă vor face lucruri foarte rele, în timp ce Delmer le spunea germanilor să fie răi, pentru a realiza un lucru foarte bun. 

„Cred că trebuie să ne gândim foarte atent când ne gândim la bine și rău în politică”, afirmă Pomerantsev. „Dacă stimulezi pe cineva să gândească singur, dacă îl provoci să acționeze singur, dacă îl provoci să depășească un fel de pasivitate care i-a fost alimentată de propaganda autoritară – cred că faci un lucru bun.” 

El consideră că munca lui Delmer este fundamental eliberatoare: 

„Cred că la baza ei se afla un proiect profund antiautoritar, deoarece, stimulând oamenii să gândească și să acționeze pentru ei înșiși, el le oferea o modalitate de a depăși psihologia autoritară.” 

Naziștii au folosit limbajul nobleței și sacrificiului pentru a permite genocidul.  

Delmer a folosit limbajul lăcomiei și interesului personal pentru a stimula gândirea individuală. Când dezertezi sau furi din fabrica ta, îți recuperezi libertatea de acțiune dintr-un sistem autoritar. 

Așa cum spune Pomerantsev: 

„Naziștii au folosit limbajul nobilimii, națiunii și sacrificiului pentru a permite genocidul și violul, în timp ce Delmer a folosit limbajul răutății, lăcomiei, corupției și aventurilor sexuale pentru a stimula binele.” 

Inversiunea este profundă: naziștii le-au spus germanilor că vor fi buni făcând lucruri foarte rele, în timp ce Delmer le-a spus germanilor să fie răi, realizând un lucru foarte bun. 

Nu este vorba despre a-i face pe ruși oameni buni. Este vorba despre a-i face soldați răi.

Dacă Delmer ar fi în viață astăzi, nu ar alege un singur canal. 

„Trăim într-o eră multimedia, așa că ai nevoie de toate mijloacele și mai ales de  amploare”, opinează Pomerantsev. „Ai folosi radioul, ai folosi televiziunea prin satelit acolo unde este relevant, ai stimula unele dintre lucrurile grozave pe care le fac ucrainenii – de exemplu, penetrarea televiziunilor locale rusești și difuzarea de conținut. Ai vrea să le poți folosi pe toate. Ai vrea să ai senzația că ești peste tot. Apeluri automate, SMS-uri, totul. Folosești totul și te gândești cum funcționează împreună pentru a crea o mișcare cu spectru complet.” 

Scopul este același ca în anii 1940: să-i determini pe indivizii care continuă războiul să simtă că nu mai este în interesul lor. Delmer a făcut acest lucru asumându-și rolul de „băiat rău”. Iar Pomerantsev se întreabă dacă partenerii Ucrainei sunt gata să facă același lucru. 

„Ucrainenii fac multe lucruri și cred că, la fel ca în cazul lui Delmer, vom afla după război”, crede Pomerantsev.  

Întrebarea este dacă partenerii Ucrainei vor furniza resursele necesare pentru o adevărată ofensivă informațională înainte de a fi prea târziu. Pentru că a ști ce funcționează nu înseamnă nimic dacă nu poți pune în practică la scară largă. 

Faptele nu înving propaganda. Dar apelul la frică, lăcomie și instinctul de conservare ar putea-o face. Delmer știa asta. Ucraina știe și ea. 

Câinele-porc așteaptă (să fie hrănit adecvat). 

Sursa: Euromaidan Press

Notă: Peter Pomerntsev s-a născut la Kiev, în 1977. În 1978, familia s-a refugiat în RFG, după ce tatăl său, Igor Pomeranțev, a fost arestat de KGB pentru răspândirea literaturii antisovietice. Apoi, Igor și Lina Pomeranțev s-au mutat în Marea Britanie. După ce a absolvit Școala de la Westminster și Școala Europeană de la München, tânărul Peter a studiat literatura engleză și limba germană la Universitatea din Edinburgh. Între 2001 și 2010, Peter Pomerantsev (transcrierea în engleză a numelui primit la naștere: Piotr Pomeranțev) a locuit în Moscova, unde a urmat cursurile superioare pentru scenariști și regizori. În capitala Federației Ruse a lucrat, timp de mai mulți ani, ca producător TV, în special la compania privată TNT. Din 2011, a scris cu regularitate articole despre Rusia în „Newsweek”, „The Atlantic Monthly”, definind regimul lui Putin drept „dictatură postmodernă”. Volumele sale au fost publicate în limba română de către Editura Cartier din R.Moldova.