9 Mai - Ziua Europei

Continuăm cu seria sărbătorilor de mai: Ziua Europei. Ce se sărbătorește, cu adevărat pe 9 mai, și de ce a fost aleasă această zi ca sărbătoarea oficială a Europei? Ce semnificație are, și de ce se ține această sărbătoare și în țări care (încă) nu sunt parte a Uniunii Europene?

Pe 9 mai sărbătorim Declarația Schuman, sau Planul Schuman, după numele inițiatorului acestui document fondator, ministrul de externe al Franței, Robert Schuman (1886 – 1963). Acest plan propunea ca producția de cărbune și oțel a Franței și a Germaniei (de Vest) să fie plasată sub o unică autoritate, Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului. Nu întâmplător, Schuman a dat această Declarație nu pe 8 mai, ziua aniversării capitulării Germaniei naziste, ci imediat a doua zi după ce-a de-a cincea aniversare a terminării războiului în Europa. Nu vroia, desigur, ca oricare din aceste zile pline de semnificații să o umbrească pe cealaltă. Ci vedea o succesiune imediată a lor în timp, care împreună să sublinieze importanța refondării europene: pe pace și libertate (8 mai), pe cooperare și integrare (9 mai).

Mai concret, Planul Schuman urmărea pacificarea relațiilor între toate statele europene, plecând de la o împăcare istorică între cei doi inamici seculari: Franța și Germania. Scopul final era acela de a dezvolta o integrare economică și politică graduală care să se obțină prin descoperirea unor interese comune. În așa fel încât un ipotetic nou război între Paris și Berlin – și, prin extensie, între toate statele europene – să ”devină nu numai de neimaginat, ci de-a dreptul imposibil”. Ori, acesta este poate meritul cel mai mare al acestei construcții, devenită în timp Uniunea Europeană: de peste 80 de ani, de la 8 mai 1945 și până acum, a existat și se menține o lungă perioadă de pace între toate țările comunitare. Ori pacea – și reversul ei, securitatea – este prima condiție, cea esențială, a obținerii și menținerii libertății, democrației și prosperității. 

Declarației Schuman i-au răspuns pozitiv cei care astăzi sunt numiți, pe drept cuvânt, Părinții Fondatori ai construcției europene. Aceștia au semnat la Paris, la 18 aprilie 1951, Tratatul fondator al Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, și anume: din partea Franței: ministrul de Externe Robert Schuman, din partea Germaniei (de Vest): cancelarul și ministrul de Externe Konrad Adenauer, din partea Italiei: ministrul de Externe Carlo Sforza, din partea Olandei: ministrul de Externe Dirk Stikker și ministrul Afacerilor Economice Jan van den Brink, din partea Belgiei: ministrul de Externe Paul van Zeeland și ministrul Comerțului Exterior Joseph Meurice, din partea Luxemburgului: ministrul de Externe Joseph Bech. Tratatul a intrat în vigoare la data de 23 iulie 1952 și a reprezentat prima comunitate supranațională a Europei, cea care va duce în final la Comunitatea Economică Europeană și la urmașa acesteia, Uniunea Europeană de azi. 

În chiar ziua semnării Tratatului, 18 aprilie, miniștrii de Externe ai celor 6 țări fondatoare au emis Declarația asupra Europei, care marca nașterea oficială a Europei ca entitate politică, economică și socială aparte, reflectând fidel principiile pe care Robert Schuman le enunțase în Planul său din 9 mai 1950: ”Prin semnarea acestui Tratat, părțile implicate își dovedesc hotărârea de a crea prima instituție supranațională și, astfel, pun adevăratele baze ale unei Europe organizate. Această Europă rămâne deschisă tuturor țărilor europene care au libertatea de alegere. Sperăm profund că și alte țări ni se vor alătura în demersul nostru comun.”

A urmat apoi – și continuă și astăzi – un drum laborios, presărat uneori cu obstacole, alteori suportând erori – dar care a adus pace, libertate, prosperitate. Câteva jaloane care au însoțit acest drum: pe de o parte a extinderii pe orizontală, cu noi țări, iar pe de altă parte a integrării profunde, pe verticală:

Acordurile de la Paris (adoptate la 23 octombrie 1954, intrate în vigoare la 6 mai 1955): puneau sfârșit ocupației Aliaților în Germania de Vest (R.F.G.), admiteau același R.F.G. în N.A.T.O., reglementau diferendul franco – german referitor la landul Saar, restabileau deplina suveranitate a Germaniei.

Tratatul de la Roma (Tratatul fondator al Comunității Economice Europene) și, concomitent, Tratatul EURATOM (Tratatul fondator al Comunității Europene a Energiei Atomice) (semnate la 25 martie 1957, intrate în vigoare la 1 ianuarie 1958): acestea instituiau o piață comună europeană (inclusiv sub aspectul utilizării energiei atomice) și, în plus, defineau bazele politicii agricole comune, cea care avea să fie pusă în practică începând cu anul 1962.

Tratatul de la Bruxelles, sau al Fuziunii Executivelor celor Trei Comunități (Tratatul fondator al unui Consiliu unic și al unei Comisii unice ale Comunităților Europene) (semnat la 8 aprilie 1965, intrat în vigoare la 1 iulie 1967): acest Tratat unifica structurile executive ale celor trei Comunități Europene existente: Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului, Comunitatea Economică Europeană și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice.

Raportul Luxemburg (Raportul Davignon) (publicat la 27 octombrie 1970): a fost redactat de un Comitet numit de Consiliul Comunităților Europene și condus de diplomatul belgian Étienne Davignon. A recomandat statelor membre să vorbească pe o singură voce în chestiunile internaționale. Aprobată, recomandarea avea să ducă mai târziu la Politica de Cooperare Europeană, apoi la actuala Politică Externă și de Securitate Comună.

Forumul Interguvernamental TREVI (propus spre înființare la ședința Consiliului European din Roma, la 2 decembrie 1975, și formalizat la ședința Consiliului European al Miniștrilor de Interne de la Luxemburg, din 29 iunie 1976): a reprezentat primul pas concret în Politica de Cooperare pe Securitate și Justiție. Adică ceea ce reprezintă astăzi Spațiul comun de Libertate, Securitate și Justiție.

Acordul Schengen (semnat la 14 iunie 1985, intrat în vigoare la 26 martie 1995): a pus bazele Spațiului Schengen, prin abolirea punctelor de control interne de pe granițele statelor membre. 

Actul Unic European (semnat la 17 și 28 februarie 1986 la Luxembourg și la Haga, intrat în vigoare la 1 iulie 1987): a modificat Tratatul de la Roma din 1957 în sensul aprofundării obiectivelor sale și a pregătirii căii pentru o piață unică europeană.

Convenția Schengen (semnată la 19 iunie 1990, intrată în vigoare la 26 martie 1995): a instituit formal Spațiul Schengen, prin abolirea punctelor de control interne de pe granițele statelor membre.

Tratatul de la Maëstricht (Tratatul Uniunii Europene) (semnat la Maëstricht la 7 februarie 1992, intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993): a fondat Uniunea Europeană, înlocuind cu aceasta Comunitățile Economice Europene; a instituit cetățenia europeană; a pus bazele unei monede unice comune și a unei politici comune externe și de securitate.

Tratatul de la Amsterdam (semnat la Amsterdam la 2 octombrie 1997, intrat în vigoare la 1 mai 1999): a amendat Tratatul Uniunii Europene (de la Maëstricht), aducându-i modificări substanțiale. Statele membre au acceptat să transfere anumite puteri de la guvernele lor naționale către Parlamentul European. De pildă, legislația privind imigrarea, adoptarea de legi civile și penale către arii de competență comună sau exclusivă, adoptarea politicii externe și de securitate comune, implementarea unor schimbări instituționale în vederea extinderii Uniunii cu noi membri. A reprezentat momentul de cotitură privind transferul – parțial, controlat și limitat – de suveranitate de la capitalele naționale către instituțiile Uniunii Europene.

Tratatul de la Nisa (agreat la 11 decembrie 2000, semnat la 26 februarie 2001, intrat în vigoare la 1 februarie 2003): a reformat structura instituțională a Uniunii Europene pentru a face față expansiunii spre est. A amendat astfel masiv Tratatele de la Roma și de la Maëstricht.

Tratatul de la Lisabona (Tratatul de Reformă) (semnat la 13 decembrie 2007, intrat în vigoare la 1 decembrie 2009): a amendat Tratatele anterioare (de la Roma, de la Maëstricht, ca și Tratatul EURATOM). În 45 de arii politice a trecut de la adoptarea normelor prin unanimitate, la adoptarea cu majoritate calificată, a întărit puterea și ariile de competență ale Parlamentului European, a consolidat personalitatea legală a U.E., a creat funcția de Președinte al Consiliului European, ca și pe cea de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru Politică Externă și de Securitate (practic, un Ministru de Externe). De asemenea, a impus pentru întreaga U.E. obligativitatea aplicării Cartei Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene. În același timp, Tratatul a dat pentru prima dată dreptul explicit al oricărui stat membru de a părăsi Uniunea, stabilind și procedurile aplicabile într-un astfel de caz.

Trebuie să mai amintim și de un alt Tratat, cel de instituire a unei Constituții pentru Europa (numit și Constituția Europei) (semnată la Roma, la 29 octombrie 2004 și parafată la 8 noiembrie 2004). Aceasta, deși semnată de 18 din 25 de state membre, nu a intrat în vigoare datorită referendumurilor cu rezultate negative din 29 mai 2005 (Franța) și 1 iunie 2005 (Olanda).

Astăzi, Uniunea Europeană are 27 de state membre cu drepturi depline. Alte 10 state, toate din estul Europei, se află în diverse faze ale apropierii de U.E.: de la Kosovo, care a reușit doar să-și depună cererea de aderare în decembrie 2022, și până la Muntenegru, care cel mai probabil va închide toate capitolele de negociere la sfârșitul acestui an. Tot anul acesta, Armenia este așteptată (și chiar încurajată) să aplice pentru U.E., probabil după alegerile parlamentare din 7 iunie 2026 și în funcție de rezultatele acestora. Se adaugă acestora, probabil, Islanda (în funcție de referendumul pe această temă din 29 august). Mișcări pro-europene se atestă și în Norvegia, și mai ales în Marea Britanie. După dezastrul laburiștilor și conservatorilor la alegerile locale (Anglia) și regionale (Scoția și Țara Galilor) din 7 mai, readerarea la U.E. va fi cu siguranță o temă principală pentru viitorul apropiat. De altfel, din mai 2022 și până în prezent, toate sondajele din U.K. arată indubitabil o majoritate constantă pentru reintrarea țării în clubul european. Este de așteptat ca Partidul Laburist, astăzi încă la putere, să revină fie și numai din rațiuni electorale, la poziționarea pro-UE pe care au avut-o înainte de Brexit. Și atunci, o astfel de asumare politică ar avea consecințe electorale pro-europene.

În orice caz, la orizontul anului 2030 se întrevăd cu destul de mare probabilitate trei noi membri ai U.E.: Muntenegru, Albania și Islanda. Nu și republica Moldova, din rațiuni complexe pe care le vom explica ulterior. Cert este că, cu 30 de membri, dar fără o reformare profundă, U.E. va deveni tot mai greoaie și mai birocratizată. Iată de ce o adâncire a integrării comune este absolut dezirabilă. Mai ales în actualul context internațional. Iar aceste mutații necesare vor trebui să îmbrace, în final, forma juridică suplă dar de substanță a unei adevărate Constituții Europene.