Parohia ca franciză liturgică

Parohia ca franciză liturgică este cea mai monstruoasă "dezvoltare" a eclesiologiei canonico-sacramentale. Singularitatea comunității euharistice, în primele secole creștine, nu a însemnat, cu timpul, traducerea ei automată în unicitate.

Unitatea, reprezentată de episcopat, nu poate intra în conflict cu misiunea, realizată harismatic de preoți (căsătoriți sau monahi). Altminteri, ne încurcăm între unu și întreit, iar toată teologia trinitară cade examenul matematic. De aceea, biblic, raportul dintre altarul-cel-dintâi și celelalte, mari sau mici, funcționează firesc doar și exclusiv în termeni paterni, de unul comunitar, candid. Abel și Cain nu reprezintă deloc întâmplător primul litigiu, cu final tragic, de natură tipiconală.

Așa cum un părinte trăiește prin copiii săi, inclusiv sau mai ales când fac trăsnăi, tot astfel episcopul trăiește, ca să zic astfel, prin parohii, "în lume" sau monahale. Mai mult: tot exact ca într-o familie, ce nu poate tatăl, depășit de situație, rezolvă cu inteligența ei emoțională mama. Cultul Maicii Domnului - Maria ca icoană a Bisericii primind și purtând rodul milei lui Dumnezeu întrupat - este deloc întâmplător un element de echilibru, dar și un corectiv la excesele androgine ale celor care nu mai știu, ca autoritate, ce sunt și cum au a se comporta.

Pe scurt: preotul nu este "trimisul" episcopului în teritoriu precum băiatul de prăvălie trimis după țigări și o sticlă de vin pelin, iar episcopul nu este stomacul pantagruelic care prepară și înghite toate Cinele cele de Taină. Firescul deja amintit, dimpotrivă, este altul: Domnul și ucenicii la masă, împărțirea bucatelor, iubire respectuoasă și reciprocă, întrebări și dialog, fidelitate dată de azimutul comun, teleologic, iar nu de "mandatul" unuia sau altuia, de ambițiile cuiva de a "rămâne" în istorie și, culmea analfabetismului eshatologic, de a intra astfel, chipurile, în supra-istorie, în veșnicie.

Legendă social-teologică: o comunitate care are o ierarhie falsă și aplicată în consecință abuziv, prima dovadă fiind uciderea bucuriei și paralizarea libertății, este sortită să dispară.

Doxa!