Metoda drăcească

Metoda drăcească este aceea în care mizezi totul, viață sau moarte, chiar sau mai ales mântuirea la propriu, pe un singur lucru. Fără rest. Eforturile, resursele, convingerile, încercarea de a îi convinge și pe alții, năduful de a vedea îndărătnicia celor care nu acceptă ceea ce pentru tine este atât de evident, nervii și pasiunea sunt puse în slujba unui singur ideal, decupat din realitate și proiectat pe un ecran imaginar care îți pare a fi însuși orizontul, existența în toate formele sale de agregare și declinată complet. 

Acest mecanism, numit în literatura ascetică a Bisericii noastre rătăcire/iluzie, se regăsește în termenii Mânuitorului atunci când îi ceartă pe demoni, pe cei care iau abuziv în posesie trupul și mintea omului. Până să devină o patimă înstăpânită pentru ființa creată liberă, amăgirea sau manipularea este o ispită, o încercare frecventă despre care David spune în Psalmul 72: "Cât de bun este Dumnezeu cu Israel, cu cei drepți la inimă! Iar mie puțin a fost de nu mi-au alunecat picioarele, puțin a fost de nu s-au poticnit pașii mei."

Că nu este un simplu capriț, ci rezultatul unei metode, a unei tehnici, aparent noi, dar, iată!, vechi de când lumea, ne învață și Pavel când, asemeni efesenilor epocii sale, ne atrage atenția inclusiv azi, pe ecranul dispozitivului, "să nu mai fim copii, clătinați de valuri și purtați de orice vânt de'nvățătură încoace și'ncolo prin viclenia oamenilor, prin meșteșugul lor de a atrage'n rătăcire (gr. i méthodos tis plánis), ci'n iubire trăind după adevăr, în toate să creștem întru El care este Capul, Hristos (Efeseni, 4, 14-15)".

Metodică fiind așadar, rătăcirea are o coerență internă indestructibilă. Răul, în toate formele lui - de la minciună la ipocrizie și de la falsa sfințenie la altruismul interesat, ce oximoron!, de la judecata strâmbă la grija anapoda de sine sau de altul -, pare o poveste faină, bună de pus pe rețele ca motivaționalul zilei. Or, după aceeași schemă funcționează toate conspirațiile, toate anunțurile apocaliptice, toate gnozele - las'că știm noi! - și toate exclusivismele, refuzul plenar al dubiului, al opiniei celuilalt, al ipotezei că ai putea greși. 

Că este vorba despre vaccinul anti-Covid versus inexistența virusului, nașterea naturală versus alte metode, tratamentele oncologice versus buruienile din Bucegi, despre teologia ca instrument de cunoaștere versus "vânzarea" Ortodoxiei la Sinodul din Creta, despre interesul nostru geostrategic versus "înțelepciunea rusă" - în absolut toate aceste miniuniversuri narative înlănțuirea cauză-efect pare de la sine, la mintea cocoșului, iar orice împotrivire nu poate fi decât rezultatul relei voințe, a minții pervertite sau a banilor lui Soroș. 

Or, ca să tragem o concluzie: cine merge pe aceste fente, ca să mă exprim stilistic updatat, nu este dispus să învețe nimic de la alții considerați, proclamați și etichetați veșnic drept dușmani, trădători sau curve (de orice fel). Nici moartea nu-i o lecție, că este vorba despre doctorița Groșan sau despre alte cazuri, zise anonime, cum nici slăbiciunea furioasă a Rusiei nu este un argument să ne vedem de ale noastre. Pe scurt, metoda drăcească, instalată, asimilată, ne ține prizonieri entuziaști până la groapă și dincolo de marginea ei.

Faptul că celelalte poziții nu sunt mereu (re)prezentate de oameni credibili, cu atât mai puțin în politică, este un argument în plus în favoarea extremismului fericirii furate, ascunse sau amânate. Lipsa de consecvență dintre idee și faptă, generic formulat, a celor aliniați, oportun sau inclusiv din convingere, în spatele binelui, este în lectura metodică a răului o autoîndreptățire, cei posedați de el reprezentând niște profeți cărora le sunt refuzate altarele. Încă. 

Doxa!