Malpraxis pastoral (concluzia deschisă a cursului de azi)

Cum știm, din păcate, cazuri dramatice apărând frecvent, în medicină, dar și în alte domenii, chiar dacă sub alte nume, eroarea este posibilă, adică reprezintă simetria nedorită a intervenției reușite sau a tratamentul vindecător. Firește, pentru a rămâne în spațiul sanitar, eroarea se petrece din cauze cât se poate de obiective, de la instrumentar la resurse, dar frecvent din pricina mentalității, a ceea ce au învățat sau nu specialiștii, a lipsei de curiozitate față de noile tendințe, a participării la false simpozioane care sunt de fapt evenimente de marketing ale industriei farmaceutice, a împărțirii minții și timpului între public și privat.

La fel, lărgind cercul, erori se pot întâmpla în domeniul judiciar sau în acela educativ-școlar. Aici, nefiind mereu vorba despre moartea trupească, ci doar de cea interioară, dar nu mai puțin socială, o condamnare eronată sau o metodă de predare aiurea - de pildă, concentrată exclusiv pe concursuri și împărțind clasa de la bun început în deștepți și cretini - nu sunt mereu ușor de dovedit. Mai mult, legea răspunderii magistraților este folosită frecvent pentru reglarea de conturi în interiorul castei, iar nu în beneficiul justițiabilului. La bară, în sala de judecată, sau la tablă, în sala de curs, fracturile, secționările neatente de nerv sunt fapte profund subiective.

Cu cât domeniul în care eroarea are loc, ocazional și cu atât mai mult sistematic, ca modus operandi, este dominat de interpretări subiective - de la deciziile de oportunitate la zisele declarații politice și de la încredințări de contracte la conflicte de interese - cu atât stabilirea unei vinovății, alta decât cea morală, se dovedește aproape imposibilă. Doar atunci când în joc sunt banii, adică tocmai ceva concret, non-subiectiv, mai există șanse reale de a trage la răspundere, de a pedepsi abuzul, hoția, mânăreala. În rest, repet, chipuri senine, brusc uimite când sunt confruntate cu acuzații respinse ad hoc pe motiv de subiectivitate ale celor care le aduc.

Așa moare, cum se spune, omul cu dreptatea toată în brațe. Iar asta, repet și aici, se petrece cam peste tot într-o societate precum cea românească marcată de paradoxurile pagubei: post-comunistă, dar nu și complet post-totalitară, democratică, dar nu și transparentă, înzestrată cu legi privind protejarea drepturilor, dar nu și gata să le confere etc. În toate aceste cazuri, scuza/explicația este tot subiectivă, dar îmbrăcată în tabla obiectivității: nu se poate, nu vor cei de sus, așa merge la noi treaba, ca la noi, la nimenea. Îmi dai, domnu', o țigare? Pe scurt, amestecul de subiectiv și obiectiv ajunge să ia forme de fatalism meteorologic. Afară plouă.

Lucrurile sunt și mai complicate într-un domeniu, să-i spun astfel, nu doar eminamente subiectiv, dar care nu depune nici măcar efortul de a raționaliza argumentele, de a le prezenta cât de cât plauzibile, și care, în general, dar repetat și cu apăsare, face apel la autoritatea supremă, dincolo de nori, nechestionabilă decât doar și numai de unii, a voinței bunului Dumnezeu. Concret, cum ne situam în fața unui malpraxis pastoral? Acesta poate avea felurite grade: de la o decizie chiriarhală cu efecte cvasi-legale, în care cel care le suportă nu se poate apăra, la sfaturi și indicații necerute, de la umilirea chipului lui Dumnezeu din om la cinism.

Autoritatea zis duhovnicească ajunge să aibă putere de execuție în chestiuni străine ei: de la singurul mod corect de a îți trăi sexualitatea în cuplul căsătorit la cum ne creștem copiii, de la cipul din card, buletin și pașaport la medicamente, de la boli considerate inexistente la oculta mondială, evident demascată, de la înțelepciunea rusă la gloria irepetabilă a poporului, de la cine de cine să divorțeze, revenind la treburi casnice, la ce ar trebui făcut cu banii pentru a fi bineplăcut lui Dumnezeu. Din călăuză atentă, marcată de finețea bijutierului sau de precizia chirurgului operând pe cord deschis, din însoțitor realist pe drumul sfințeniei și prieten la bucurie și tristețe, duhovnicul ajunge un chatbot.

Am cunoscut sau am aflat de la alții despre cazuri cumplite în care cuvântul clericului insuficient instruit, șlefuit, dar posedat de puținele și fixele lui certitudini, necerând sfat altor confrați mai experimentați sau cu mai mult discernământ, chiar rugându-se ca Dumnezeu să-i asculte voia lui, da: a lui, nu să o facă pe a Lui, a declanșat catastrofa, a dat lovitura fatală. Dacă acest abuz în formă continuată mai are și platoșa veșmintelor arhierești, atunci orice împotrivire a cuiva cu bun simț religios, stăpânit cu adevărat de frica de Dumnezeu și de rușinea față de oameni, se dovedește inutilă. Denunțarea unor asemenea tipologii deviante nu are, de regulă, nicio consecință. Spre paguba Bisericii.

Pentru a încheia deocamdată, este mai mult decât necesară nu o uniformizarea procedurală, harismele fiind multe și împărțite, frecvent ascunse, ci o școală de leadership spiritual. În plină post-modernitate a autorității pulverizate și cu instrumentele tehnice la îndemână, este foarte ușor să-ți deschizi tarabă, să îți fidelizezi o clientelă și apoi, nu peste mult timp, să pretinzi că vorbești în numele poporului lui Dumnezeu. Iată de ce îmi reînnoiesc nădejdea că, pe 27 octombrie, după sfințirea din ziua precedentă, o să trecem de la Ortodoxia betoanelor la Ortodoxia oamenilor. Întregi la minte și luminați în suflet.

Doxa!

PS: Să ne prețuim și mai mult, în jungla imposturii, păstorii adevărați, călăuzitorii fără vicleșug!