Extraterestrul (de ce Împărăția nu este din lumea aceasta)

INTRO. Dacă nu am fi fost vecini în timp cu delirul georgist, cu aurismul care a prins vâna slabă a clerului (nu doar a celui ortodox), groaznic de necatehizat, la un loc cu național-comunismul unor securiști, în rezervă sau activitate tăcută, dar și a celor care își doresc, fără patimă, o Românie demnă, versurile atribuite lui Radu Gyr – un poet căzut victimă asimilării lui unilaterale de către unii care, de regulă, nu prea înțeleg pe ce hartă au nimerit – ar fi trecut neobservate. Nu ar fi fost spurcată nici munca maicilor de la Diaconești care nu merită în niciun caz să fie luate drept propagandiste. Nici Tronos, rare medium sau well done, nu ar fi intrat în gura hulpavă a presei, cu atât mai puțin cu cât, se știe, darul vocii nu este corespondent 1:1 cu mintea. Altfel spus, nu am fi avut un episod jalnic de reglare abruptă a mecanismului eclesiologic la doar câteva zile după sfințirea pereților Catedralei Naționale. Cu toate că acest moment, inclusiv Sfânta Liturghie de a doua zi – cu cenzurarea Patriarhului Ecumenic la momentul pomenirii întâistătătorilor –, ne-ar fi dat suficiente teme de gândire, regândire și poate, de ce nu?, de răzgândire. Dar să vedem ce ne-a adus în momentul acesta. Cât mai pe scurt posibil și fără savantlâc.

I. Biserica Ortodoxă se revendică, pe bună dreptate, din fidelitatea față de Revelația culminată cu și în Întruparea lui Dumnezeu. Născut la Betleem (sau totuși la Nazaret?), Domnul Hristos face o maximă, singura posibilă, concesie umanității din epoca istorică a descinderii Lui. Adică ia chip de rob, de slugă chiar, golindu-și părerea întemeiată despre Sine. Este asemenea soldatului lui Napoleon, Hibernatus, care revine în istoria scursă între timp, iar atemporalitatea lui, fie și datată, precum evreitatea, Îl pune în situații pe care le-am putea defini drept contemporaneitate bizară: este cu toți, mai ales cu marginalii, cu cei care nu se bucură de atenție, iubind generic, dar intens, lumea în întregul ei, oglindă făcută bucăți a Creatorului, a Tatălui care L-a trimis.

II. Imposibilitatea răspunsului spontan la vizita Lui avea să Îl facă indezirabil mai ales, da: ați intuit, de cei care întorceau rotițele ceasului propriul timp istoric. Părea și nu împlinirea profețiilor, s-a și nimerit tocmai într-o perioadă în care romanii își construiau la propriu bazele militare în Țara Sfântă, era pe cât de așteptat, în numele unor „proiecte de țară” care nu Îl interesau – răscoala față de cotropitorii care, în multitudinea de regate, de mândrii davidice de la fața locului, au aplicat brutal rânduiala, precum aparent UE, începând cu recensământul -, fapt care a făcut din contemplativitatea Lui o insistent interogată inadecvare. Ce vrea El de la noi? Nu se bagă în campania electorală dar are multe, tainice, voturi de suflet. Și de minte. Promisă cu insistență, eliberarea Lui de păcat părea o scuză pentru neimplicare. Vorbea despre apa cea vie în mijlocul unor victime ale secetei, despre cer altora care nu își imaginau nici măcar un F 35.

III. Așa se explică de ce și cum socoteala cu El a fost pasată de la religie la politică, nomenklatura ideologică (un fel de senat al New Yorkului de azi) a vremii evitând confruntarea directă, în viu, și alegând soluțiile de procedură. Exact precum avocații marilor corupți care au câștigat – ce discuție am purtat cândva, în avion, cu Mateuț, dacă forma poate distruge esența în materie juridică, dreptatea nefiind un ideal mistic! – în primă instanță tot felul de procese, arătând că timbrul este lipit strâmb. Pe scurt, incomod, inadecvat, El va fi scos din timp, adică tocmai unui dintre cei trei creatori ai acestuia. Un Hristos picat din avion era mai comod decât unul care, ce șoc și ce groază, avea să iasă din profunzimea minerală a mormântului săpat în stâncă!

IV. Biserica Lui, ne spune clar Pavel, nu a putut fi doar a unui popor, a unei identități, nici măcar a unui singur loc geografic, dovadă Ierusalimul absolut ignorat procedural în noua structură ierarhică în ciuda faptului că nu a fost totuși, uitat, dar nici transformat în referință obligatorie. A merge, a „urca” în Ierusalim, altfel decât la evrei, plângând retoric la Zid, sau la musulmani, „fixați” pe Mecca, nu este o condiție a apartenenței depline la Creștinism. Iată de ce insistența pe movement, pe pelerinaje, are un iz devenit duhoare a încremenirii topologice, a lipsei de deschidere față de Dumnezeu-de-deasupra, Creator la propriu al Cerului și al Pământului. Frecvent, pelerinajele mi se pare cele mai mari și mai grave demonstrații ale debusolării, ale demagnetizării ontologice. De aceea mă bucur să fiu contemporan cu fizica cuantică.

V. Scurtând, că povestea este lungă, putem înțelege, sper, că a fi al lui Hristos înseamnă a fi al umanității, nu a(l) unei culturi, deloc minore, dar nu ultimative, întruchipare a perfecțiunii oricum rezervată dincolo de timp. Universală, credința în Întruparea, Moartea și Învierea Lui nu se rezumă la date geo, la obiective, precum cele din Iran, ușor de atacat. Sălajul lui Hristos fiind sufletul nostru, orice țintuire, orice fixație este o tentativă de crimă camuflată de orgoliu, precum tricolorul ca semn, dar nu ca sens, în unele cărți de cult. Până la marile descoperiri geografice, Creștinismul a fost și trebuie să rămână adevărata modernitate, deschidere și integrare a particularităților în numele cărora, exacerbate, precum în Ucraina, mor din păcate oameni. Sau se fac Catedrale fără povestea necesară, chiar obligatorie.

VI. Firește, universalitatea, genul proxim adică, nu elimină sau contestă incipient diferența specifică, felul românesc, în cazul nostru, de a fi ai lui Hristos. Hainele succesive, de la limbă la arhitectură și de la manufactură la alte frumuseți, sunt stele ale cămășii Lui, dar nu a celei de victorie, ci tocmai a celei, maculate pe Golgota, ruptă la picioarele Crucii, un moment geopolitic la propriu, când unii au crezut că măreția poate fi împărțită. Așadar, cine crede că poate rămâne a Lui fiind de fapt doar el însuși, particular, să nu se mire că va cădea: precum Ierusalimul însuși, Alexandria sau Constantinopolul. Dacă nu am învățat ceva esențial din dogmatica, adică din rezumatul propozițiilor de credință formulate inclusiv sau mai ale la Niceea, acum 1700 de ani, măcar putem să răsfoim o carte bună de istorie, Personal, de copil, am fost fascinat de aceste lecturi pe care le urmăresc inclusiv azi. De altfel, eu cred că un teolog fără simțul vremii se pișă, scuzați!, împotriva vântului. Și ajunge biet agent electoral.

VII. Așadar, naționalismul (legat de o națiune oricum nu izolată de alte identități) și patriotismul (adică teritoriul în care, mereu alături de alții, ne regăsim), pot fi bune doar limitat, teribil de limitat. Ceea ce am văzut, dar nu recunoaștem, probabil nici nu cunoaștem, inclusiv în interbelicul nostru haotic. În niciun caz accentele apăsate, vociferările solemne și nici măcar cânturile catedrale nu țin loc de pedagogia ultimă, a lui Dumnezeu. Mai grav chiar, lăudându-ne pe noi înșine, ignorăm că Îi ucidem chipul, că avem avorturi, și că, la fiecare divorț, respingem iubirea curată și neamestecată a Sfintei Treimi, a „sfatului” celui din care, precum după o ședință la Oracle, de o parte și de alta a Atlanticului, am ieșit. Cu cât vrem să fim mai insistent într-un fel, cu atât timpul – revin – ne dă peste nas. De aceea, în fine, nu există popoare și nici limbi sfinte în Biserica lui Hristos. Există doar Sfinți, „oameni obișnuiți ajunși neobișnuiți”, cum îi definea un copil din clasa a II-a unde, ca student, am predat religia în primii ani după căderea simbolică a comunismului.

Doxa!