"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
Jurnalistul de investigații Dan Badea, poate cel mai experimentat și mai consecvent meseriei sale dintre jurnaliștii care au debutat în anii 1990, face o analiză microscopică a situației lui Ludovic Orban, expulzat recent de la Cotroceni după doar o lună și puțin, gest care a suscitat o văicăreală publică aproape generalizată printre susținătorii cei mai vehemenți ai lui Nicușor Dan, unanim ironizată de propaganda pro-AUR&Călin Georgescu.
Din păcate, vocea lucidă și experimentată a lui Dan Badea nu are vizibilitatea pe care ar merita-o, motiv pentru care reproducem mai jos aprecierile sale care multora le vor stârni adevărate epifanii politice. Analiza de mai jos este, de asemenea, mai mult decât necesară celor mai tineri care l-au perceput pe bătrânul vulpoi politic Ludovic Orban doar ca pe eroul cauzelor decisive care renunță în favoarea celui mai bine plasat pentru a împiedica ascensiunea PSD. Politica trebuie privită însă dincolo de aparențe, emoții și de contextul relativ simpluț de dată recentă.
În linii mari, Dan Badea arată că lui Ludovic Orban i-a fost/ îi este imposibil să renunțe, după 33 de ani de politică neîntreruptă, la rolul de lider de partid care percepe orice apariție publică drept o ocazie de neratat pentru a căra pumni adversarilor (adesea binemeritați, de altfel, de aceștia ). Iar în măsura în care îi datorăm un București eliberat parțial de hoțiile PSD și o Românie nerusficată de banda georgistă, i-l datorăm și pe dezatruosul Klaus Iohannis, generatorul prezentului de coșmar.
Vă invităm să citiți mai jos aprecierile lui Dan Badea (sursa originală AICI) și să reflectați:
„Ciiiine este generalul campaniilor care nu avea ce căuta la Cotroceni? Orban. Ludovic Orban
"Ciiiine este generalul pentru care merită să ne sacrificăm fiecare minut, fiecare picătură de energie și fiecare strop de sudoare? Ciiiineee???" – urla Ludovic Orban în campania electorală din 2014, cu vena umflată la tâmplă, pe scena PNL, în timp ce "premierul Grivco", Klaus Iohannis, zâmbea lemnos în spate, iar sala răcnea coregrafic: "Iohaaannissss!". Atunci părea un moment haios de campanie, un număr de stand-up politic cu recuzită liberală.
Azi, după zece ani de consecințe, întrebarea trebuie rescrisă și repetată: cine a fost, de fapt, generalul? Ciiiine a pus tunurile de campanie pe adversarii colecționarului de case din Sibiu, ciiiine a inventat mitul "neamțului care comunică mai bine când tace", ciiiine l-a legat pe Iohannis de Cotroceni pentru două mandate și ne-a lăsat nouă nota de plată?! Răspunsul e simplu: generalul nu era Iohannis, generalul era Orban. Ludovic Orban. General de campanii, de aranjamente și de datorii politice, nu de stat.
Același Ludovic Orban, generalul fără front, dar cu microfon dansant, a ajuns ani mai târziu consilier prezidențial pe politică internă la Cotroceni. Adică exact în locul în care un om normal ar trebui să-și scoată casca de șef de partid și să-și pună roba de neutralitate. Orban n-a putut. A intrat pe ușa Administrației Prezidențiale cu aceeași voce de miting, cu aceeași poftă de conflict și cu același reflex: să vadă politica internă nu ca pe un teren pe care trebuie să-l mediezi, ci ca pe un ring în care trebuie să lovești primul. Funcția s-a schimbat, rolul nu. Am rămas cu un hibrid grotesc: un "consilier prezidențial de opoziție", un lider de partid parcat în inima unei instituții care, constituțional, are obligația să nu fie nici PSD, nici PNL, nici USR, nici UDMR, nici Forța Dreptei, ci România.
Astăzi (marți, 18 noiembrie), când a fost eliberat din funcția de la Cotroceni, Orban a ieșit la declarații cu aceeași naturalețe cu care iese un șef de partid din sediu, nu un consilier dintr-o instituție. A explicat că demiterea ar fi venit pentru un fleac – o declarație în care a spus că USR îi abuzează imaginea lui Nicușor Dan în campania pentru Primăria Capitalei – și a ținut să precizeze că el "nu are nicio datorie față de președinte", ba dimpotrivă, "mai degrabă președintele are o datorie față de el". Ei, aici nu mai vorbim de fleac, vorbim de diagnostic. Omul nu se vede ca subordonat al unei instituții, ci drept creditor al președinților pe care i-a împins la Cotroceni. În capul lui, Administrația Prezidențială nu este vârful neutru al statului, ci o casierie la care te prezinți cu cuponul de campanie și încasezi funcții.
Dacă ar fi existat un manual de incompatibilități în format video, Ludovic Orban ar fi fost capitolul pilot. Președinte de partid – Forța Dreptei –, lider politic în exercițiu intră în Administrația Prezidențială exact în răspăr cu prevederile constituționale care spun că președintele are rol de mediere în politica internă. Mediere, nu tabără. Când șeful tău are obligația să fie deasupra partidelor, tu nu poți să fii, în același timp, consilierul lui și gladiatorul unei formațiuni, vorbind la televiziuni ca și cum ai ieșit din ședința de la partid, nu din biroul de la Cotroceni. Asta nu e "loialitate", nu e "curaj", e pur și simplu amestecarea instituțiilor cu interesele tale de șef de tură la opoziție.
În loc să înțeleagă că, odată ajuns consilier prezidențial, gura i se mută din talk-show în dosarul de notă internă, Orban a continuat exact ca înainte. A ieșit public și a atacat PSD, a dat în cei patru judecători PSD de la CCR, a certat magistrați că au "poziții jenante", a comentat pensii speciale, strategii constituționale, negocieri de coaliție, tensiuni din justiție, iar apoi a intrat, ca un bonus, și în campania pentru Primăria Capitalei, dând verdicte despre cum abuzează USR de imaginea președintelui. Pe fond, toate observațiile lui erau corecte. A dat în bandiții în care e o datorie de conștiință să dai cu toată setea verbală de care ești capabil, ca lider de partid, sau ca cetățean responsabil. Dar, din nefericire, problema nu e conținutul enervărilor lui Orban. Problema e locul din care vorbea. Ca lider de Forța Dreptei, are tot dreptul să urle cât îl țin bojocii. Însă, în calitate de consilier prezidențial pe politică internă, avea obligația să tacă.
Ieri, scriam că președintele Nicușor Dan are nevoie de un consilier pentru coerență corporală: un om care să-l învețe să meargă fără să pară robot și să zâmbească fără să pară blocat între gând și reflex. Azi se dovedește că are nevoie și de un consilier pentru coerență constituțională: cineva care să-i explice, o dată pentru totdeauna, că Administrația Prezidențială nu e centru de reparații pentru nervii consilierilor și nici prelungirea vreunui partid. Și, înainte de toate, că nu poți să te lași dirijat în tainele politicii interne de un om care confundă rolul de mediator cu acela de megafon.
Orban nu e un anonim, nu e un consilier tehnic care a scăpat un comentariu nefericit. E omul care l-a împins pe Klaus Iohannis în primul rând al politicii, când, după retragerea lui Crin Antonescu, a ales să facă un pas în spate și să-l ridice pe "neamțul care tace frumos" la statut de general al PNL. E cel care a orchestrat campania din 2014, cu întrebările teatrale de tip "Ciiiine este generalul pentru care merită să ne sacrificăm fiecare minut?" și cu sala hipnotizată, udă toată și strigând "Iohannis!". E cel care, ca președinte PNL, a pus partidul la dispoziția aceluiași Iohannis pentru al doilea mandat, instalând și un guvern – guvernul Orban – care să asigure sprijin instituțional. Rezultatul? Zece ani de Iohannis cu 13 premieri (treisprezece pe muche, cu interimari cu tot!) schimbați pe bandă, cea mai instabilă perioadă politică sub același președinte din istoria României, un deceniu în care șeful statului a bifat mai multe vacanțe de lux decât asumări politice, iar țara a fost predată, la final, alianței otrăvite PSD–PNL.
Nu e nici prima, nici a doua oară când Ludovic Orban își contabilizează cariera în "datorii" pe care ceilalți i le-ar avea. În 2021, când a fost scos pe linie moartă din funcțiile publice și a rupt-o cu PNL pentru a-și face propriul partid, Forța Dreptei, a recitat aceeași poezie: „Eu cred ca PNL nu are nicio datorie față de președintele Iohannis. Dimpotrivă." Adică tot el, generalul de campanie, rămânea creditorul moral, iar partidul și președintele intrau la rubrica "restanțieri". Schema e fix aceeași și azi: nu există instituții, nu există reguli, există doar oameni care "îți sunt datori" pentru că i-ai urcat, cândva, pe o scenă și i-ai strigat general.
Cine este "generalul" care a făcut posibil acest tablou? Cine a inventat "neamțul providențial" și apoi l-a lăsat să plutească deasupra României, dând jet la toată suflarea românească, între un zbor prezidențial cu nevasta și un șezlong? Ciiiine??? – Orban. Și cine este "generalul" care, după ce a produs acest dezastru controlat, a mai avut și pretenția să fie numit consilier pe politică internă, adică cineva plătit de noi toți să vegheze la echilibrul scenei pe care tot el a răvășit-o? Tooot Orban. Ludovic.
În conferința de presă de după demitere, s-a văzut limpede că omul ăsta nu a ieșit nici măcar o secundă din pielea liderului de partid. Nu vorbea un consilier care și-a depășit mandatul, vorbea un proprietar de președinți. „Nu am nicio datorie față de președinte, mai degrabă președintele are o datorie față de mine" nu e o frază, e o radiografie. În mintea lui Ludovic Orban, statul român funcționează ca un magazin de fidelizare: aduni puncte la campanie, primești un premiu; susții un președinte? devii consilier; susții doi? poți să te plimbi liniștit prin Cotroceni ca prin sufrageria ta, până când îți dai singur afară funcția din CV, vorbind prea mult la televizor.
Iar cei care azi sar în apărarea lui și ne explică doct că, aoleo, "nu e normal să fie dat afară pentru o simplă declarație", sunt ambulanțierii de partid. Ăștia sunt cei care vin cu sirena pornită, ridică targa loialității, iau pacientul greșit și-l bagă în reanimare: nu Administrația Prezidențială, ci ego-ul generalului lor politic. Pentru ei, articolul 80 din Constituție e "teorie", iar reflexul de a apăra "omul nostru" e doctrină. Nu contează că un șef de partid nu avea ce căuta la Cotroceni în postura de arbitru, contează că l-a certat cine nu trebuie.
Demiterea lui Ludovic Orban nu e o vendetă și nici un capriciu. Este minimul igienic într-o instituție care pretinde că servește un stat, nu o listă de creditori politici. Problema reală este că această decizie vine târziu, după ce incompatibilitatea a fost acceptată ca normală, după ce un lider de partid a fost lăsat să confunde aproape două luni de zile rolul de consilier prezidențial cu rolul de invitat permanent la talk-show. Prima întrebare nu ar trebui să fie "de ce l-au dat afară acum?", ci "cum a ajuns acolo, în primul rând?".
Și poate că, pentru a închide cercul, ar trebui să rescriem definitiv refrenul pe care Ludovic Orban l-a transformat în imn personal.
• Ciiiine este generalul care nu avea ce căuta în Administrația Prezidențială,
• ciiiine este omul care a intrat acolo cu carnetul de partid în buzunar și cu datoriile de campanie în cap,
• ciiiine este cel care transformă neutralitatea într-o glumă și Constituția într-o perdea de fum?
Răspunsul nu mai are nevoie de sală, e limpede fără cor: Ludovic Orban.
În realitate, Orban nu s-a confundat niciodată cu statul, ci cu rolul lui de distribuitor de datorii politice: cine cui datorează funcții, cine cui datorează mandate, cine cui datorează un birou la Cotroceni. Iar faptul că a fost scos, în sfârșit, din Palat nu e o tragedie politică, ci un minim act de igienă instituțională: un șef de partid este readus în locul lui, în partid și pe platouri, nu în inima unei administrații care pretinde că e neutră. Singura problemă, cum suneam, e că acest gest vine după ce generalul campaniilor a fost lăsat, chiar și doar o lună și jumătate, să vorbească dintr-un birou care nu i-a aparținut nici ca funcție, nici ca logică constituțională. Restul – datoriile, marile sacrificii, fleacurile invocate – țin de teatrul personal al lui Ludovic Orban, nu de interesul public. ”
Dan Badea poate fi citit și pe siteul investigative-report.ro
