Credința este un act critic

întrucât ea exprimă adeziunea la adevăr, oricum ar fi definit, și în consecință respingerea minciunii. Iată de ce, un om religios ar trebui să fie luminat și lămurit, iar nu buimac și întârziat. Dacă ancora credinței religioase nu este aruncată în adânc, vasul propriei conștiințe și vocea inimii pot fi lesne amăgite spre destinații false.

Nu există ceva mai antireligios și o dovadă mai mare de necredință decât mișcarea haotică, fără noimă, între sus și jos, între pământ și cer, între Dumnezeu și vrăjmașul Lui consacrat. Una este căutarea spirituală și complet, radical altceva vagabondajul între lumi care ajung în cele din urmă să nu se mai întâlnească în tine ca azimut.

Împlinirea religioasă culminează de aceea în pacificarea stării de așteptare cu împlinirea promisă, cu ceea ce numim mântuirea. Orice altă formă care anticipă forțat pe aceasta din urmă, distrugând pacea interioară și pe cea din jur, nu aparține verticalei, ci unei orizontale care duce, vorba lui Țuțea, de nicăieri țintă, șnur către nicăieri.

Și pentru că tot suntem în Postul Nașterii Domnului, ce dovadă mai mare de simț (auto)critic decât Spovedania, recunoașterea scăderilor trăite, totuși, în drumul spre virtute? Tot repet: religie a Întrupării nemijlocite, creștinismul este școala realismului, iar diferențierea acestuia de năluci și cuci este credința critică, discernământul.

Doxa!