Cofetăria & catedra (excesul de moralină dăunează grav)

Interviul recent dat de Mircea Miclea conține observații corecte despre starea educației românești. Problema nu este ceea ce spune, ci ce nu spune și, mai ales, poziția din care spune. Pentru că educația nu este doar un sistem administrativ subfinanțat, ci o instituție de formare a omului, pe cât de plat pe atât de adevărat formulat, iar deformările ei sunt înainte de toate morale și structurale, nu doar (exclusiv) bugetare.

*

Să lămurim de la început un fals clivaj în percepția publică: problema nu este tăierea fondurilor, ci, așa cum insistă corect și colegul Miclea, relocarea lor în funcție de performanță reală. A cere responsabilitate bugetară nu înseamnă a ataca așadar educația, ci a refuza perpetuarea unei minciuni instituționalizate. Sistemul este, da!, subfinanțat, dar este și profund, de trei ori da!!!, deformat intern. Burse acordate arbitrar, pe criterii comunal-județene, școli menținute artificial ca persoane juridice nu pentru elevi, ci pentru a conserva posturi, state de funcții umflate, suplinirea transformată în instituție — toate acestea nu sunt accidente, ci simptomele unui anomism bugetar stabilizat.

În termeni social-teologici, avem de-a face, precum în unele parohii, parohii sau mânăstiri, cu un păcat structural: risipă de resurse, puține oricum, simulare de merit, viață instituțională trăită în neadevăr fățiș, cu trenă și câțui. Cu alte cuvinte, „cine este credincios în puțin este credincios și în mult” nu este un slogan moralizator, ci un principiu de guvernanță pentru că un sistem care nu este credincios în administrarea puținului nu devine virtuos printr-o infuzie de bani. Vinul nou turnat în burdufuri vechi nu mântuiește nimic. Banii nu sunt temelia sigură a moralității, ci începutul mai mult decât sigur al contrariului acesteia.

Dar relocarea fondurilor, în termenii deja definiți, ridică imediat o întrebare incomodă, evitată cu obstinație: cine răspunde pentru acreditarea precarității? Cine a acreditat universități structural nefuncționale, cine le-a evaluat pozitiv, cine le-a menținut ani la rând în circuitul public de finanțare, în timp ce ele nu produc nici cercetare relevantă, nici absolvenți competitivi, nici cultură academică vie? Cine, pe baza căror performanțe personale la o adică, acordă paradoxale credite, neacoperite, de viitoare calitate? Cine este utopic sau, mai realist, ticălos?

Aici discursul reformist se oprește brusc. Pentru că redistribuirea pe criterii de performanță presupune, de fapt, răspundere retroactivă. Adică: nu doar cine performează primește bani, ci cine a validat neperformanța trebuie să dea socoteală pentru banii irosiți. Mecanismul este însă perfect cunoscut: seamănă cu cel al doctoratelor plagiate „validate” de comisii înalte, la nivel de Academie. Procedura a fost respectată, semnăturile există, parafele sunt la locul lor, iar adevărul este evacuat. Vinovăția se dizolvă în procedură, iar responsabilitatea devine colectivă, deci nulă.

*

Aceeași logică apare și în discursul despre comasarea universitară. Ideea este corectă în principiu, dar „urlă” prin eșecul ei cel mai grăitor. Nu mai departe decât la Clujul nostru academic și afectiv, acolo unde masa critică, prestigiul și infrastructura ar fi permis o construcție de anvergură istorică, tentativa de unire dintre Universitatea Babeș-Bolyai și Universitatea de Medicină și Farmacie din Cluj-Napoca a fost blocată. Nu din lipsă de viziune sau de sacrificiu personal — disponibilitatea lui acum intens înjuratului Daniel David de a renunța la funcția de rector este cât se poate de elocventă — ci din motive profund lumești, ca să nu spun altfel: interese imobiliare, orgolii instituționale, reflexe de feudalizare academică.

Vă puteți imagina ce ar fi însemnat, în mod real, o fuziune între UBB și UMF? Nu o universitate „mai mare”, ci un pol de cunoaștere cu adevărat constitutiv pentru această parte a Europei: cercetare fundamentală și teoretică solidă, legată organic de cercetare aplicată și clinică; științe exacte dialogând cu medicina, iar medicina cu etica, dreptul și reflecția antropologică. Ar fi fost una dintre puținele construcții capabile să producă masă critică reală, să atragă finanțări majore, să rețină elite tinere și să emită autoritate academică, nu doar diplome. Faptul că un asemenea proiect nu a eșuat din lipsă de oameni, idei sau infrastructură, ci din orgolii, interese patrimoniale și frica de pierdere a suveranităților mărunte, spune poate cel mai limpede adevăr despre limitele profunde ale universității românești: preferă să-și conserve puterea locală în loc să riște semnificația globală.

Din perspectivă teologică, acesta este un caz clasic de idolatrizare a instituției precum centenarul nu știu cărei Patriarhii moderne. Universitatea, rămânem la ea, nu mai este mijloc pentru adevăr, ci scop în sine, teritoriu sacralizat, obiect de cult. Aici reforma nu mai este o problemă de politici publice, ci de convertire instituțională — termen greu de acceptat într-un sistem care se declară rațional, dar funcționează prin fanatism auto-protectiv.

*

Tabloul rămâne incomplet fără a numi alți doi factori decisivi.

Primul vizează rolul sindicatelor din educație, devenite în timp nu instrumente de protecție legitimă a profesiei, ci epitome (ce cuvânt!) ale imposturii și corupției morale. Ele nu apără performanța, ci poziția; nu vocația, ci dreptul de a nu fi evaluat. Orice diferențiere devine nedreptate, orice evaluare — persecuție, orice reformă — atac. Din punct de vedere social-teologic, asistăm la o auto-justificare colectivă care răstoarnă ordinea dreptății astfel încât, sistematic, protejarea celui slab devine protejarea celui inert.

Al doilea factor privește rezistența mentală a corpului profesoral. Doar aparent disprețuitor spus, paradoxul grav al școlii românești este acesta: oameni care îi învață pe alții refuză să se mai învețe pe sine. Formarea continuă devine formalitate, evaluarea — ofensă personală, schimbarea — agresiune. Or, în tradiția creștină, în paideia convertită la Evanghelia lui Hristos, învățătorul care încetează să fie ucenic devine orb conducând alți orbi. Aici nu mai este vorba doar de competență profesională, ci de trufia competenței învechite. Stalinism cognitiv.

*

În acest context trebuie făcută o distincție esențială, frecvent mistificată: problema nu sunt orele din normă, ci suplinirea. Norma didactică poate fi discutată, ajustată, adaptată. Așa se întâmplă nu de la Daniel david încoace, ci de decenii. De fapt, suplinirea instituționalizată este în preuniversitar structural toxică. Un om tânăr nu are nevoie, în primul rând, de câteva ore în minus sau în plus, ci de predictibilitate existențială. Cu asta îl atragi în sistem. Să știe unde va fi peste un an, ce traseu profesional are, ce poate construi. Suplinirea îl aruncă într-un ping-pong politico-personal, în care destinul său depinde de preferințele unei direcțiuni, de jocuri locale, de alianțe conjuncturale, semestru după semestru, an după an. Este o formă de precarizare morală: nu mai crești, te adaptezi; nu te formezi, te faci acceptabil.

*

Rămâne chestiunea poziției morale a criticului. Cu tot respectul pentru competența intelectuală a lui Mircea Miclea, demisia sa din funcția de ministru pe motiv de buget insuficient ridică o problemă serioasă de etică a guvernanței sau, simplu spus, cine s-a găsit să critice pe cine. Să fim limpezi: guvernarea nu este exercițiu de puritate, ci artă a constrângerilor. Dacă nu primești eclerul cu lămâie, nu poți respinge indignat pe cel cu ciocolată și apoi să revii, explicând cofetarului cum ar fi trebuit organizată vitrina. În limbaj teologic, aceasta este ispita retragerii din istorie sub pretext moral. Reforma nu se face din afara cetății, ci din interiorul ei, cu costuri acceptate și cu răspundere lucidă.

*

Și, în fine, să clarificăm o altă confuzie recurentă: nu ne trebuie, indiferent de cost, un ministru „din preuniversitar”. Este o idee repetată reflex, fără gândire critică. După această logică, am putea constata, peste doar câteva luni, că ar fi fost și mai potrivit cineva din preșcolar sau, la limită, din embrionar. Problema nu este nivelul biografic din care provine ministrul, ci capacitatea de a vedea întregul, indiferent de treapta educațională pe care s-a fixat prin competență. Avem nevoie de cineva cu viziune, capabil să străpungă norii groși ai combinațiilor, complicităților și auto-justificărilor care sufocă sistemul.

Ideea că un ministru provenit din preuniversitar ar rezolva automat problemele educației este pur și simplu proastă, trădând un "mesianism" de care cred că între timp ar fi fost cazul să ne săturăm, câtă vreme problema majoră este tocmai acolo, la bază, așa zicând. Nu poți cere soluții structurale din interiorul zonei care concentrează cele mai mari blocaje mentale, sindicale și instituționale. Nu ai cum. Teoretic și practic.

*

Educația românească nu duce lipsă de diagnosticieni și nici de profeți ai declinului, de Casandre bine aranjate. Duce însă lipsă acută de reformatori dispuși la răspundere, la luciditate și la exigență: să ceară socoteală celor care au acreditat precaritatea, să confrunte sindicatele, să rupă inerțiile, să ofere tinerilor predictibilitate și să accepte costul personal al adevărului spus din interior.

Fără această răspundere lucidă și exigentă, critica rămâne justă, dar sterilă, iar guvernanța, of!, o cofetărie elegantă, cu vitrină morală impecabilă și cu o bucătărie în care nimeni nu mai vrea să intre.

Doxa!