Puricismul (despre teatru)

Dan Puric, cu care întrețin un negoț ocazional de oarecare simpatie limitată, oricum nereciprocă (din partea lui), a instituit, cu timpul, o tipologie care merită analizată separat, tocmai pentru că este eficientă, seducătoare și profund nocivă.

Dan, actorul, face din idei piese. Dacă ar fi rămas la pantomimă, azi era unul dintre cei mai mari. L-a scurmat însă țelul de a fi învățător al maselor. Or, pentru a spune chestii subtile, verificate, nu are talent, ci doar talente. Tehnic, are simț scenic, intuiție de public, ritm, pauză, inflexiune. Problema este că finalul este mereu scontat. Nu există risc intelectual, nu există deschidere reală, nu există căutare. Totul converge spre aceeași concluzie previzibilă, ambalată emoțional: aplauze, lacrimă, confirmare, ne vedem și data viitoare, la Suceava, la ora 18. La el, ideile nu sunt explorate, fiind doar jucate. Iar când ideile sunt jucate, ele încetează să mai fie supuse adevărului și devin instrumente de efect. Manipulare se mai cheamă.

Omul este, chipurile, naționalist și creștin, precum un Adrian Păunescu și alții ca el, adaptați perfect zilei. A publicat câteva cărți incoerente, mai degrabă colaje retorice decât texte cu nerv conceptual. Dar miza nu este în cazul lui lipsa de coerență, ci efectul produs: ani la rând a sucit mințile multora prin mângâieri retorice pe creștet. A spus publicului exact ceea ce voia să audă despre sine: că este profund, ales, martirizat, nedreptățit, dar pur, că toți ceilalți sunt proști, stupizi, predestinați iadului. Nu a provocat, nu a responsabilizat, nu a scos din confort pe nimeni. "Decât" a confirmat.

De aici începe problema gravă. Puric devine nefrecventabil nu prin ceea ce afirmă punctual, cu toate lăutărismele culturale, ci prin amestecul groaznic pe care îl practică fără scrupule. Astfel, sistematic, Sfinții închisorilor sunt alăturați georgismului și aurismului, așa cum părinții filocalici sunt puși, fără rușine, lângă moscovismul lui declarat. Martiriul ajunge instrumentalizat, spiritualitatea folosită ca decor, iar istoria suferinței reale devine fundal pentru agende străine de ea. Este o profanare prin asociere, nu prin negare. Mult mai periculoasă. Mai insidioasă.

Ani de zile, Dan s-a construit pe o faimă fără concurență reală, fiind invitat de ierarhia noastră ortodoxă, lipsită vădit de un reper social-teologic, ca un star. A fost plătit în consecință, plus și-a vândut în paralel cărțile. Și-a făcut casă, și-a plătit șoferul. OK. Foarte bine pentru trupul lui istoric, problema nefiind, din corectitudine și/sau invidie, succesul material. Problema este complicitatea simbolică: instituția credinței a legitimat un produs ideologic confuz, i-a oferit amvonul, aura, accentuând, precum partidele, statutul mizerabil de public captiv al românilor în căutare de repere. Puric nu este. Punctum.

În consecință, rodul acestei complicități simbolice, abil și consecvent abuzate, este ceea ce putem numi, fără exagerare, puricismul. Nu Ortodoxie, ci ortodoxism. Nu național, ci naționalism. O caricatură identitară în care forma ține loc de conținut, iar exaltarea ține loc de discernământ. Este o ideologie travestită în evlavie și jucată scenic cu mijloace actoricești. Ne mai mirăm, la distanță, că un DP i-a predat ore de prezență scenică și dicție lui CG? Că a vorbit la mitingurile "culturale" din 15 ianuarie? Nu.

Puricismul este în fapt natura animalului ideologic de pradă, a celui care, închinându-se, sfâșie, dând bună-ziua, radiografiază terenul. Un astfel de animal de pradă, cu freamătul știut, nu trăiește în dialog, ci în monolog emoțional, în cușca propriei dreptăți. Nu suportă nuanța, pentru că nuanța sparge efectul scenic, precum becurile care se ard brusc în plin act III, înainte de moartea eroului pozitiv. Nu suportă cultura, pentru că pentru ca să zic așa cultura introduce criterii. Mediul lui natural este lipsa crasă a discernământului și precaritatea intelectuală. Acolo vânează. Acolo se reproduce. Ne mai miră, iarăși, că BOR a pus botul?

Evident, grav nu este că un actor joacă. Grav este când jocul ia locul adevărului, iar scena se substituie conștiinței. Când sfinții devin recuzită, iar credința, insistent invocată, efect special. În acel moment nu mai vorbim despre un artist, oricât de talentat, ci despre o formă de impostură spirituală cu impact de masă. Manipulator se mai cheamă.

Iar aceasta nu mai este o problemă de gust, ci una de igienă intelectuală și morală. Pentru că acolo unde discernământul este suspendat în numele emoției „bune”, orice devine posibil, inclusiv Gaza ca derivat etimologic de la gaz, ca să nu mai pomenim de Danemarca. Social-teologic, pe mine mă interesează deturnarea credinței în direcții care nu mai au nimic de-a face nici cu adevărul, nici cu libertatea, fapt pentru care DP nu este invitabil la bisericile și în spațiile noastre. Ale celor care vor să-și lucreze mântuirea, nu să o aburească.

Doxa!