Binele cel mai rău (cercul și sfredelul)

Cum îndeobște se știe, în psihologia politică există un mecanism recurent și primejdios: frustrarea acumulată față de o clasă politică percepută drept coruptă, imorală până în măduvă, inclusiv în formă ereditară, se transfigurează rapid într-o bază cvasi-morală de a alege, de regulă, o alternativă și mai imorală, mai coruptă. Nu mai avem un criteriu pozitiv de alegere, ci unul negativ: votăm opusul, adică nu pentru, ci decisiv împotrivă.

Votul părăsește astfel registrul deliberativ, constitutiv democrației, și intră în cel reactiv, tocmai bun pentru manipulare. Rațiunea critică este înlocuită de economia afectelor, iar indignarea devine substitut de program. Cum sugeram, problema apare atunci când alternativa, investită inițial cu capital simbolic de puritate și promisiune, se dovedește la rândul ei coruptă, total: ideatic, instituțional și material. Atunci se instalează inevitabilă, ca efectul unui blestem, circularitatea politică: unii vin, alții pleacă, dar în esență la vremuri noi, tot noi, dar cu altă culoare. Rotația celor care conduc are loc fără transformarea regulilor jocului, rezultatul fiind bine cunoscut nouă: cinism civic, retragere în privat și, paradoxal, o disponibilitate tot mai mare pentru soluții autoritare sau mesianice.

La prima vedere, sila enormă și întemeiată față de toți care au fost la putere și riscul de a miza și pe alții, cum am văzut: mascați, este orice altceva dar nu o soluție, o reală corectură. În cazul ziștilor suveraniști, mutația este gravă pentru că nu despre alternativă putem vorbi. Concret, românul nu mai este pus să aleagă după formula clasică a răului cel mai mic, ci este somat moral să voteze binele cel mai rău.

Un „bine” definit exclusiv negativ, prin opoziție isterizată față de „sistem”, cu care pactizează în multe puncte - vezi pensiile speciale sau reforma Justiției -, față de elite, față de Occident, față de reguli, față de limite. Un bine fără conținut etic pozitiv, fără competență demonstrabilă, fără responsabilitate instituțională, dar supraîncărcat simbolic, emoțional, identitar. Un bine violent care nu vindecă nimic, ci răzbună, care nu construiește, ci pedepsește, care nu ordonează cetatea, ci îi legitimează dezagregarea, începând prin a o polariza.

Social-teologic vorbind, aici nu mai funcționează nici măcar logica clasică a votului defensiv, justificat în mare măsură. Nu, aici se cere insistent și zgomotos adeziunea necondiționată, entuziastă și oarbă la un simulacru moral, în care degradarea reală este prezentată drept purificare ireală, vulgaritatea drept autenticitate, iar incompetența crasă drept virtute antisistem. Este forma politică a resentimentului sacralizat, cel ilustrat de țapul ispășitor: nu alegem ceea ce este bun, nici măcar ceea ce este mai puțin rău, ci ceea ce pare bine tocmai pentru că este distructiv.

Bine, unii ar putea spune că nu este ceva nici nou și nici automat rău, comparând ciclurile politice cu cele economice de prosperitate –recesiune, gândite încă de la Adam Smith și rafinate ulterior. Da, o asemenea explicație pare seducătoare, dar profund înșelătoare atunci când este transferată mecanic în viața cetății. Din cel puțin patru motive:

1. Costurile politice nu sunt reversibile

În economie, pierderile pot fi amortizate, redistribuite, reeșalonate. În politică, în schimb, ele sunt biografice și instituționale: generații ratate, capital social erodat, încredere distrusă, scară de valori inversată, dezraționalizarea raporturilor prin ideologizare emoțională. Pe scurt, are loc un reset civic, dar cu un preț antropologic major. De fapt, am mai văzut asta în istoria noastră recentă dominată de autoritarism și totalitarism.

2. Cetățeanul nu este capital

Modelul economic acceptă, chiar normalizează nu fără cinism, ideea că ajustările sunt suportate la bază, începând de la capital și până la taxele curente. Aplicată politic, aceeași logică a implacabilității transformă cetățeanul din subiect al suveranității în masă de manevră, subminând însăși ideea de democrație. Când umanitatea contează ipocrit, atunci persoana nu mai are nicio importanță, devenind o banală "bază".

3. Instituțiile nu se autoreglează spontan

„Mâna invizibilă” a lui Smith nu are echivalent funcțional în politică. Fără norme constante, lipsite adică de dinamică de tangaj, adică internalizate, dar și fără cultură instituțională sau fără mecanisme reale de responsabilizare, schimbarea actorilor nu produce schimbarea practicilor. Dimpotrivă, le poate radicaliza, aducând în loc de beneficiu adminstrativ domnia tiranică a arbitrariului.

4. Frustrarea nu este criteriu moral suficient

A transforma indignarea în criteriu de selecție politică înseamnă a confunda energia morală, reală sau mimată, cu competența. De aici apar false alternative, lideri-oglindă ai celor detestați și un populism care trăiește din amintitul resentiment, marele punct nodal postrațional al oricărei răsturnări, frecvent violente, dar care nu corespunde în chip real unui proiect real, aplicabil, gestionabil.

Cu alte cuvinte: dacă în economie criza/austeritatea poate funcționa, limitat și discutabil, ca mecanism de corecție, redresând, precum la noi, un deficit public periculos de mare încât ne scoate din circuitul capitalului pe care se bazează prosperitatea, în politică criza netransformată reflexiv devine patologie cronică. În cazul suveranismului extremist, acesta nu este o alternativă, ci, mă repet, o capcană morală: promite mântuire civică, dar livrează regres antropologic. De alimentează în cap, în simțire și în portofel mai mult decât orice austeritate încadrată între limitele statului de drept.

Așadar, ieșirea din această circularitate nu vine nici din alternanță mecanică, nici din purism moral afișat, ci dintr-o reconstrucție lentă a criteriilor în funcție de care se schimbă și practicile, de unde și urgența fără alternative a reformei administrației centrale și locale. Adică, să ne (re)înțelegem public ce înseamnă competență, responsabilitate, limită, bine comun. Altfel, rotația continuă nu face decât să confirme regula amară a cetății epuizate: schimbăm fețele pentru a conserva vidul și din cerc facem un sfredel, dar nu pentru a ajunge în centrul pământului, ci pentru a scoate la suprafață și mai multă mizerie.

Doxa!