Testamentul instituțional (sau cum răscumperi faptul că nu ai fost mereu la înălțimea epocii)

Testamentul instituțional ar trebui să preocupe, nu chiar obsesiv, dar continuu, adevărații oameni, bărbați și femei, de stat. Orgoliu hin oder her, vorba neamțului, întrebarea este scurtă și percutantă, fără nuanțe și spațiu de manevră retorică: ce lăsăm în urma noastră? Adică: prin ce anume pozitiv de după noi ne-am meritat cinstea, postul, puterea de acum?

În politică, firește, nimeni, dar chiar nimeni, nu a avut viziunea aceasta, chiar și o clipită: Băsescu o dorea după mandatul lui, de pildă, pe Elena, „bună” pentru el și ca atare "bună" și pentru România, în vreme ce Johannis nu dorea nimic și pe nimeni. În cultură, cam la fel. În sport nici nu se pune problema. Dar în instituția credinței?

*

Aici problema devine deodată mai grea și mai limpede în același timp. Mai grea, pentru că Biserica nu e firmă, nici agenție, nici minister. Nu poți lăsa „moștenire” ca și cum ai preda cheile unui apartament: două dosare, un cont și un regulament. Mai limpede, pentru că Biserica are deja, structural, nu un Testament, ci două: cel vechi și cel nou.

Interpretarea acestora este misiunea Tradiției care, la rândul ei, reprezintă memoria vie a unei continuități care trece prin oameni fără să fie sau să ajungă proprietatea lor. Și totuși: exact aici apare ispita care strică totul. Când omul trecător confundă Tradiția cu propriul confort, iar instituția cu propria biografie.

În asemenea condiții de zăpăceală consecventă, nu mai lași în urmă criterii, ci relații; nu mai lași repere, ci dependențe; nu mai lași un drum, ci un cerc de fidelități. Când „omul meu” devine mai important decât omul potrivit. Când pacea se cumpără cu tăcere, iar tăcerea se justifică prin evlavie.

De aceea, testamentul instituțional, în Biserică, nu poate fi un „act de succesiune”, ci un act de pocăință organizată: o încercare de a lăsa, după tine, nu oameni legați de tine, ci oameni mai liberi, ancorați în Hristos; nu mecanisme care te apără post-mortem, ci mecanisme care apără adevărul chiar și împotriva memoriei tale.

Un asemenea testament, de data asta strict personal, al omului muritor - ce pleonasm! -, începe cu o propoziție pe care nimeni nu o rostește cu plăcere, iar frecvent nici nu o gândește: "nu am fost mereu la înălțimea epocii". Mai mult: "dorind să fac bine, am încurajat frecvent răul". Culmea culmilor: "Iertați-mă!"...

*

Concret, fără metaforă sau emoție, într-o episcopie, într-un centru eparhial, într-un protopopiat, într-o mănăstire mare, la o catedră sau în orice altă poziție, indiferent de importanța ei, un astfel de testament ar însemna să lași în urmă nu „urmași”, ci modele. Nu sloganuri, ci infrastructură funcțională etic, adică social-teologic.

Iată, concret, trei linii, simple și verificabile:

1) O linie de adevăr: ce nu se negociază niciodată nici pentru imagine, nici pentru liniștea birocratică, nici pentru pacea falsă.

2) O linie de competență: criterii de selecție, de formare, de responsabilizare adică sfârșitul promiscuității în toate formele ei.

3) O linie de transparență: administrarea patrimoniului, a deciziei, fiindcă acolo unde nu e lumină, intră imediat instinctul de castă.

Acesta este, de fapt, testamentul instituțional în Biserică: mai puțină retorică despre sfințenie, evlavie și betoane și mai multă infrastructură pentru sfințenia concretă, pentru evlavia cinstită și zidurile însuflețite. Fără un astfel de testament, Biserica rămâne captivă în improvizație și „șmecherie”, adică în exact acel mod de a trăi care îi compromite mesajul.

Atunci se întâmplă paradoxul suprem: instituția care ar trebui să fie școala libertății lăuntrice ajunge școala dependențelor; instituția care ar trebui să fie spațiul adevărului ajunge spațiul tăcerilor convenabile; instituția care ar trebui să fie anticorupție morală ajunge laborator de justificări, de teodosisme; instituția care ar trebui să fie a memoriei ajunge amnezică, lucidă selectiv.

*

Dacă nu lăsăm în urmă criterii, lăsăm în urmă doar urme. Dacă nu lăsăm în urmă modele, lăsăm în urmă doar povești. Iar dacă nu lăsăm în urmă lumină, atunci tot ce am numit „lucrare” a fost, de fapt, administrarea unui prezent confortabil. Pentru noi și pentru cei "aleși" pe orice alt criteriu dar nu după dreptate.

De aceea, testamentul instituțional este exact contrariul orgoliului: e forma în care accepți să nu mai fii important tu, ci să rămână important adevărul. Și dacă există un loc unde asta nu e opțional, ci obligatoriu, acel loc e Biserica lui Hristos: pentru că aici, mai devreme sau mai târziu, toate se plătesc. Chiar dacă nu crezi.

Doxa!