Locul sacru al Basarabiei

Istoria, la fel ca limba unui neam, formează liantul ce unește oamenii și îi înalță de la nivelul biologic de populație până la dimensiunea de popor ori națiune. Fără istorie proprie un neam nu are șanse să evolueze, să se afirme și să cunoască demnitatea umană și națională.

Mișcarea de Renaștere Națională și Primul Parlament (1990-1993) au pus începutul unor transformări radicale în educație, învățământ, cultură și mass-media, proces întrerupt brutal în urma readucerii la putere (februarie 1994) a serviciilor secrete rusești și nomenclaturii revanșarde în frunte cu Petru Lucinschi. Solicitările deputaților români de la Chișinău către colegii lor de la București de a elabora în comun un Program de diminuare a românofobiei în Basarabia prin decomunizare, derusificare și decolonizare s-a împotmolit pe la Cotroceni, președintele Iliescu și anturajul său, invocând sau având teama „să nu-i supere pe ruși”. Ca un testament sacru, „teama de ruși” a trecut la următoarele guvernări postdecembriste, care timp de trei decenii au făcut cam de toate în afară de Reîntregirea României, iar numeroasele ajutoare, oferite generos de poporul român Basarabiei, nu au fost decât arareori direcționate la vindecarea românofobiei în rândul masele îndoctrinate, ci mai mult la salvarea statul moldovenesc dirijat și controlat de Kremlin.

Maladiile grave ascunse timp de trei decenii au ramolit rău organismul social infestat neîntrerupt de propaganda rusească. În afară de enclavele separatiste de la Tiraspol și Comrat, în cele peste 1500 de localități avem un număr destul de mare de moldoveni, care își văd viitorul împreună cu Rusia, nu în România și Europa.

Miza politicienilor de la București de a lăsa timpul să rezolve problema Basarabiei românești denotă abordări vechi, capitularde, falimentare. Modelul de a dansa în parlamentul de la Chișinău „Hora Unirii” fără Unire e ridicol și depășit. Sârma ghimpată de la Prut a fost scoasă, dar frontiera artificială a rămas. Din milionul de moldoveni cu cetățenie română, nu cred să fie mai mult de un sfert, care consideră cu adevărat că Patria lor este România. Proiectele tehnice de sute de milioane de euro nu au demolat decât într-o măsură mică mentalitățile colective formate de stereotipurile propagandistice sovietice și putiniste, nu a scos din aproape o jumătate din populație spaima de a fi „ocupați” iarăși de România, nu a dezrădăcinat ura și neîncrederea față de NATO și UE.

În adâncurile societății moldovenești se află depozitate încă suficiente containere cu otravă fabricată la Kremlin, care fiind deschise și răscolite electoral pot contamina întreaga populație. În afară de mafioți, bandiți, șoriști sau vor-dodoniști, în R.Moldova există zeci de mii de „oameni simpli”, care tac, dar îl așteaptă pe Putler. Ei reprezintă minele îngropate de Moscova pe toate drumurile, care duc spre România și Europa.

Revin la istoria noastră, la necesitatea de a renunța la improvizații și de a lichida restanțele comune acumulate timp de trei decenii, revin la ideea de a investi în Programe sistemice de educație românească, de derusificare și decolonizare a Basarabiei. Ajutoarele oferite Chișinăului de către România-Mamă să fie strict condiționate, banii să nu intre în buzunarele profitorilor de pe ambele maluri ale Prutului, ci să meargă la reconstrucția identității românești, grav deteriorată și afectată în anii ocupației sovieto-rusești, iar investițiile în educație să finalizeze cu schimbarea mentalităților colective în favoarea adevărului istoric și a dreptului legitim de a trăi într-o Țară unificată.

Acceptarea unui alt model al relațiilor București-Chișinău ar putea începe cu crearea Complexelor educaționale de istorie, limbă, spiritualitate și civilizație românească în centrul, sudul și nordul R.Moldova. De exemplu, pentru Chișinău, un prim pas ar fi cumpărarea sau trecerea în proprietatea statului român a edificiului în care a fost votată la 27 martie 1918 Unirea Basarabiei cu România. Întregul spațiu, împreună cu clădirea istorică, ar urma să fie gândit și proiectat ca un simbol al unității naționale, ca un loc sacru al luptei basarabenilor pentru adevăr și dreptate, pentru păstrarea limbii, istoriei și a Idealului de Reîntregire al Neamului Românesc. Complexul de la Chișinău ar fi ca duh, simțire și suflet românesc, o continuitate basarabeană a sanctuarului Unirii de la Alba Iulia. În realitate, ideea lansată și finalizată ca simbol al reînvierii Basarabiei și veșniciei Neamului Românesc din stânga Prutului ar constitui cea mai solidă investiție a României în teritoriul ei, aflat de opt decenii în drum spre Acasă.