Adăpostul și rana (despre credința care moștenește & credința care întreabă)

Nu toți creștinii au stat și nu stau înaintea lui Hristos în același fel. Treptat, fără schismă între ei și fără contradicție necesară, s-au conturat parcă două tipologii sufletești. Unii au auzit mai ales în cuvântul „fericiți cei ce n-au văzut și au crezut” temelia suficientă a unei credințe primite, duse mai departe și locuite asemenea unei moșteniri vii: nu ca simplu reflex, nu ca automatism inert, ci ca formă de încredere așezată, ca ritm interior, ca tipar viu, ca matrice de orientare, ca adăpost la care te întorci când lumea devine prea grea. Pentru aceștia, credința seamănă adesea cu o cabană găsită la timp de drumețul rătăcit pe cărări de munte: nu explică totul, nu desface toate nodurile și nici nu pretinde asta, dar salvează, orientează, încălzește și ține omul întreg. Ei nu fug de complexitatea lumii, de păcatul dezlănțuit și de toate frământările vieții, ci, în fața lor, fac recurs la credință ca la un loc sigur, ca la un centru de gravitație, ca la o realitate în care pot respira fără să fie nevoiți să reia de fiecare dată întreaga demonstrație a adevărului.

Alții, fără a disprețui această moștenire și fără a ieși din Biserică pentru a o înțelege, au simțit mereu nevoia de a fi contemporani cu Hristos mai dramatic, adică pe măsura mărturiei biblice, mai apăsat, mai riscant. Ei trec inclusiv prin Toma, adică prin rezerva care nu insultă adevărul, ci refuză surogatul lui. Nu întreabă pentru a se scuza, nu pun întrebări pentru a poza superior, nu caută dubiul ca pe un lux intelectual, ci iau în serios mersul lumii, noroiul istoriei, mlaștinile morale, contradicțiile, falsele sinteze și capcanele prin care răul încearcă să imite adevărul. Dacă primii caută, în cețurile vieții, cabana, aceștia merg mai ales pe la baza muntelui, acolo unde dai de apă stătută, de urme înșelătoare, de drumuri care par să ducă undeva și sfârșesc în fundături. Pentru ei, credința nu poate rămâne doar transmisă, ca un skill dobândit ori ca un pattern moștenit, ci trebuie mereu recunoscută, întărită, limpezită, făcută respirabilă și pentru sine, și pentru alții. În fond, aici stă și miza lui Toma: el nu cere o credință mai puțin scandalosă, ci una mai puțin falsă, nu vrea un Hristos convenabil, desprins de Cruce, cosmeticizat de entuziasmul celorlalți, ci pe Domnul cel viu, încă purtând semnele pătimirii.

Tocmai de aceea, episodul lui Toma se întâlnește atât de bine cu observația timpurie a lui Ratzinger: Biserica se poate întoarce spre lume, se poate deschide lumii și poate îndepărta scandalurile secundare produse de vanitatea, prostia sau iubirea de sine a oamenilor ei, dar nu poate renunța la scandalul Crucii fără a se pierde pe sine. Iar Florovsky, în alt registru, dar în aceeași logică de adâncime, ne amintește că Biserica este în lume tocmai pentru a o mântui, nu pentru a se acomoda până la indistincție cu ea. Cele două tipologii nu se exclud, ci se cer una pe alta. Fără credința liniștită, așezată, recunoscătoare pentru ceea ce a primit, riscăm să transformăm totul într-un șantier al interogației nesfârșite. Fără credința care întreabă, care cercetează și care nu primește pe nemestecate tot ce i se servește în numele lui Dumnezeu, riscăm să confundăm Tradiția cu rutina, evlavia cu autosugestia și fidelitatea cu inerția. Unii apără credința prin încredere. Alții o apără prin discernământ. Unii tac pentru a nu profana taina. Alții întreabă pentru a nu lăsa taina sufocată de falsurile care se lipesc de ea. Iar când aceste două mișcări sunt sănătoase duhovnicește, ele se întâlnesc în aceeași rugăciune omenește perfectă: Doamne, cred, ajută necredinței mele.

Acum, în vremurile cu care nu suntem contemporani din simplu capriciu, nici din vreo răzbunare a timpului sau a geografiei, ci în care am fost aduși la viață, împreună cu chemarea de a le trăi, de a le înțelege și de a le face, atât cât se poate, puțin mai bune, riscurile cresc pe măsură. „Contemplativii”, să-i numim astfel, se pot adânci fără să simtă în lenea metafizică, în mulțumirea că li s-a dat totul de-a gata, inclusiv șansa de a se fi născut nu doar ortodocși, ci și români (sic!), ca și cum acest dublu dat ar ține loc de convertire, de inteligență și de răspundere. „Activii”, în schimb, formează suprafața de contact cu lumea dezlănțuită, intră în murdăria ei, încearcă să aducă răspunsuri, să descurce falsele sinteze, să opună criterii și să stea în poziția ingrată a unui advocacy for God and humanity, tocmai acolo unde și Dumnezeu, și omul sunt caricaturizați, instrumentalizați sau pur și simplu striviți. Unii riscă autosuficiența evlavioasă. Ceilalți, uzura confruntării. Dar și unii, și alții trebuie salvați de propriile lor deformări: contemplativii, de ispita de a confunda pacea cu inerția, iar activii, de aceea de a confunda lupta cu adevărul însuși. Nu toți cred la fel, dar credința adevărată nu se rușinează nici de adăpost, nici de rană. Unii ajung la Hristos păstrând focul primit. Alții, trecând prin îndoiala care curăță. Important este ca nici unii, nici alții să nu ceară o Biserică fără lume și nici o lume fără Cruce.

Hristos a înviat!