Testul corectitudinii (elemente pentru o teologie a onestității)

Cu mai mult timp în urmă, cum probabil am mai povestit, am participat la un simpozion de etică la Tübingen. Într-una dintre secțiuni, după ce am formulat câteva dintre tezele principale ale discuției, am fost interogat destul de agresiv de un coleg de la fața locului care m-a întrebat pe ton de somație cum îmi explic numărul mare al bandelor criminale de români din Germania acelui moment. Întrebarea era, firește, încărcată de prejudecată, dar m-a obligat să mă gândesc mai serios la raportul dintre profilul moral declarat al unei comunități și expresiile ei publice concrete. Or, în străinătate chipul unei țări se vede cel mai bine.

Arc peste timp, la mai bine de un deceniu distanță, într-un dialog cu un minunat prieten, tot neamț, episcop catolic emerit și om profund angajat în procesul de reconciliere postbelică din Balcanii de Vest, am primit o întrebare mai calmă, dar infinit mai grea: cum se face că o țară majoritar religioasă poate produce, tolera și reproduce atâta corupție? Formulată fără ostilitate, aproape cu tristețe, întrebarea nu mai putea fi respinsă nici ca provocare, nici ca simplificare străină. Ea atingea un nerv real și deloc confortabil: acela al disproporției dintre identitatea religioasă afirmată și realitatea morală efectivă.

În acest cadru continui, de fapt, și paralela schițată ieri între mecanismele de eroziune din politică și cele din Biserică, vorbind generic și fără a confunda planurile. Problema rămâne aceeași: omul salvează exercițiul administrativ, nu sigla de partid și nici ideologia, nu antetul cu cruce și nici reverenda. Creștin-democrația italiană, de pildă, s-a prăbușit după decenii de corupție și după tot atâtea decenii de sprijin popular, venit mai ales din partea catolicilor. La un moment dat, fidelitatea însăși a devenit ridicolă, ca atașament inert față de un mecanism golit de credibilitate. Și în Biserică lucrurile urmează, analogic, același traseu. Într-o instituție majoritară, cazurile de corupție vor fi inevitabil mai multe și, odată cu ele, se va eroda și încrederea în instituția credinței, nu în credință ca atare. Oricât ar perora orbii de serviciu despre campanii de denigrare, despre Europa, despre forțe oculte și alte reflexe de autovictimizare, fondul problemei, cum am scris și ieri, rămâne neatins: nu propaganda ostilă distruge o instituție, ci incapacitatea ei de a se lăsa verificată moral de propria realitate.

Firește, nu orice formă de corupție este identică moral, chiar dacă toate strică ordinea comună. Există o diferență, mă gândesc, pe care orice taxonomie serioasă ar trebui să o recunoască, între corupția de subzistență și corupția de înavuțire: între cel care fură de foame o pâine și cel care fură fabrica de pâine. Prima trimite, chiar atunci când nu poate fi scuzată, la precaritate, la slăbiciune și la eșec social, la marginalizare și la abandon. A doua trimite la lăcomie rece, la sistem, la organizarea jafului cu aparență de legalitate și cu suficientă putere pentru a-și produce singură justificările. Tocmai de aceea, nu ajunge să condamnăm generic corupția, ca pe un rău fără nuanțe. Trebuie să vedem și scara ei morală, și adâncimea ei structurală, și capacitatea ei de a se instala nu doar în gesturi individuale, ci în reflexe instituționale.

Iar aici paralela cu Biserica devine mai delicată, dar și mai necesară. Concret, în structura ierarhică a instituției credinței, resursele, publice și private deopotrivă, sunt adesea gestionate netransparent și oricum nu întotdeauna cu atenție egală față de nevoile tuturor. Din acest deficit de limpezime, de control și de dreptate distributivă se nasc frustrări, dezechilibre și, uneori, o veritabilă obsesie pecuniară compensatorie la nivelul clerului de jos, obligat să supraviețuiască între precaritate, presiuni administrative și exemplul prost venit de sus. Astfel prinde rădăcină și sloganul vulgar că „popii fură”, slogan nedrept prin generalizare, dar deloc apărut din nimic. De fapt, el comprimă brutal o experiență socială reală: aceea că, într-un spațiu care ar trebui să formeze conștiințe, banii ajung prea des fie motiv de suspiciune, fie instrument de compensare, fie chiar limbaj principal al relației instituționale. Mai este nevoie să amintesc și limuzina primită cadou de un vlădică de la capătul umed al țării?

Aici se află, fără alte cuvinte, testul corectitudinii. El nu se trece festiv, indignat și nici prin invocarea persecutorilor de serviciu. Se trece zilnic, prin oameni, prin fapte, prin decența administrării și prin refuzul de a transforma prestigiul simbolic în acoperire pentru mizeria concretă. Numai că onestitatea nu este doar o exigență juridică sau administrativă. Ea ține de adevărul omului însuși. Biblic și patristic vorbind, minciuna nu este doar încălcarea unei porunci, ci falsificarea raportului cu realitatea, cu aproapele, cu sine și cu Dumnezeu. Pavel spune să lepădăm minciuna pentru că suntem mădulare unii altora, adevăr pentru care Ioan Gură de Aur are o imagine cutremurătoare: un trup în care mădularele se înșală între ele intră în descompunere. Precum un cuplu în care partenerii se înșeală cu zâmbetul pe buze sau precum un organism colectiv unitar la suprafață, dar patologic divergent în profunzime.

De aceea, o teologie a onestității trebuie să meargă mai adânc decât simpla condamnare a furtului, fraudei sau imposturii. Dacă omul este chip al lui Dumnezeu, atunci cinstea nu este un ornament moral, un criteriu exterior, o adeverință, ci una dintre amprentele acestui chip. A fi onest înseamnă a nu te falsifica. Înseamnă a nu trăi dedublat, a nu spune una și a urmări alta, a nu administra mizeria sub vocabular solemn. În termenii Filocaliei, aici începe boala: în autoamăgire, în justificarea de sine, în pierderea simplității lăuntrice. Iar când complicitatea este rebotezată drept prudență, interesul drept responsabilitate și impostura drept discernământ, nu mai avem doar o criză de morală publică, ci o deformare hidoasă a chipului. Fiindcă, în cele din urmă, onestitatea nu este, repet, doar o virtute civică și nici doar idealul etic al vieții fericite la care visau anticii. Ea este și contrariul acelei descompuneri hrisostomice administrate aproape tandru, până acolo încât, mințind și știind că sunt mințiți, partenerii din cuplu se comportă asemeni celor din Sachliche Romanze a lui Kästner: "versuchten Küsse, als ob nichts sei".

Doxa!