EXCLUSIV VIDEO și grupaj FOTO: ”Neagra”, cea mai odioasă carceră a Fortului 13 Jilava. ”M-au împins în celulă cu picioarele, ca pe un sac. Eram plin de sânge”. Incursiune în adâncurile beznei

Podul.ro vă prezintă, în exclusivitate, o incursiune inedită și întunecată la propriu, fiindcă altfel nici nu se poate, în cea mai temută carceră de izolare a Fortului 13 Jilava – așa-numita ”Neagra”, zonă a abominabilului absolut care ocupa un loc însemnat în geografia carcerală comunistă și care revine iar și iar, ca un strigoi al memoriei, în numeroase mărturii ale supraviețuitorilor, printre care femei, copii și bătrâni.


Corect ar fi să vorbim despre Negre, fiindcă sinistrul fort a găzduit multe, îngrozitor de multe bolgii ale pieirii. Deseori, deținuții politici numeau ”Neagra” nu doar cele două temnițe mari, boltite și fără ferestre, aflate în măruntaiele Fortului 13, îngropate sub colinele ce par spinări de șerpi încolăciți, ci și alte spații ale ororii, alte hrube, unde condițiile vor fi fost similare, întrucât Jilava și-a diversificat întotdeauna formele de izolator, cu atât mai mult în perioada 1949-1952, când penitenciarul a fost comandat de criminalul în masă Nicolae Moromete, poreclit ”Maromet”, o bestie la fel de primitivă și însetată de sânge ca Petrache Goiciu (Gherla), Alexandru Vișinescu (Închisoarea Tăcerii, Rîmnicu Sărat) sau Ioan Ficior (Periprava).

CITEȘTE și EXCLUSIV Grupaj FOTO: ”Casimca”, abatorul secret săpat în zidul Fortului 13 Jilava. Aici au fost exterminați în chinuri o parte dintre cei mai incomozi martori ai abominabilului Experiment Pitești. Incursiune în măruntaiele întunericului

De multe ori, dacă nu erau băgați în cripte sufocante, de o singură persoană, unii deținuți ajungeau în temnițele de izolare din turela fortului, aproape la fel de strâmte și împuțite, acolo unde, inițial, ar fi trebuit să fie amplasate bateriile de tragere. Nu exista pat și nimic altceva, dormeau în frig, pe cimentul umed, îmbrăcați doar în zeghea ponosită. În aceleași condiții își duceau ultimele zile și osândiții condamnați la moarte. Scriitorul, memorialistul și fostul deținut politic Marcel Petrișor descrie drasticul regim sub care funcționa celula de execuție a Jilavei, numită și ”celula zero”:

”Încăperea condamnaților la moarte (...) n-avea priciuri, dormitul se făcea direct pe ciment, iar intratul și ieșitul de acolo pe targă, ca să nu audă lanțurile cei din vecini. Cu moartea nu se umbla decât pe tăcute, iar coridorul frânt al secției întâi se înfunda în celula de execuție ca-ntr-un sac”. (Marcel Petrișor, ”Cumplite încercări, Doamne! Din Casimca Jilavei în zarca Aiudului”, Editura Manuscris, Pitești, 2017)

Așa au plecat dintre noi, direct în fața gloanțelor, partizanii din gruparea Arnăuțoiu și cei conduși de ”Moșu” Gavrilă-Ogoranu, inamicul public numărul 1 al Securității, alături de mulți, mulți alți luptători anticomuniști proveniți din grupuri decimate și zdrobite în anchete animalice. Acestora li s-au adăugat numeroși opozanți care nici măcar nu apucaseră drumul munților cu pușca în mână. Valea Piersicilor avea să devină cimitirul tuturor, marea lor groapă comună. O beznă pe care încă nu știm să o spulberăm – citiți AICI detalii despre Valea Piersicilor și zidul execuțiilor.

Pe de altă parte, nu doar cotloanele Fortului 13 Jilava ascundeau Negre și hrube ale ororii ce se hrăneau cu indezirabilii regimului, nu puțini fiind cei care și-au găsit sfârșitul acolo, în chinuri și-n beznă, umiliți până în ultima clipă. Negrele se aflau pretutindeni, în mai toate închisorile patriei comuniste și genocidare, al cărei gigantic sistem carceral presupunea, între 1945 și 1964, cel puțin 130 de penitenciare, lagăre de muncă, unități destinate trierii și centre de anchetă. Peste tot, Negrele s-au dovedit abominabile, carnivore.

CITEȘTE și EXCLUSIV Interviu: ”Am văzut oameni cu cătușe atârnând împușcați în gardul de sârmă ghimpată” – fostul deținut politic Vasile Constantin, martor neîmblânzit al genocidului comunist. Cum l-a pierdut și l-a regăsit pe Dumnezeu la Jilava, Luciu-Giurgeni și Periprava

În regim de Neagra a fost asasinat Mircea Vulcănescu (la Aiud), una dintre cele mai sclipitoare minți ale generației dintre cele două războaie, după ce a fost azvârlit la izolare, într-o celulă de 1/4 metri, din beton, unde a dormit pe jos, în umezeală și frig cumplit, fără mâncare și apă. Doar un miracol l-ar fi putut salva din așa ceva. Numai că singurul miracol din acea bolgie sunt cele patru ultime cuvinte rostite de muribundul Vulcănescu, în prezența deținuților politici care l-au vegheat până în ultima clipă: ”Să nu ne răzbunați!” În aceste cuvinte se află întreaga concepție creștină de viață a lui Mircea Vulcănescu, asasinat la 48 de ani, în octombrie 1952. Peste ani, în Aiudul psihopatului Gheorghe Crăciun, zilele de izolare acumulate de-a lungul anului se executau cu predilecție iarna, din motive lesne de priceput.

Revenind la Jilava, în cele ce urmează vă prezentăm o serie de fotografii inedite realizate de jurnaliștii Podul.ro, recent, în principala Neagră din adâncurile Fortului 13, aceasta fiind cea mai cunoscută zonă de izolare a lugubrei închisori. De asemenea, vă recomandăm să urmăriți, mai jos, și o înregistrare video din același loc. Vă veți convinge că moartea încă plutește în acele adâncuri recente, cumplit de recente, pe care refuzăm să ni le asumăm, sau încă nu știm cum să o facem. Pentru a putea merge mai departe.



Așa cum remarcați, Neagra este o cameră boltită, fără ferestre, îngropată la aproximativ 7-8 metri sub pământ și aflată la capătul unui păienjeniș de coridoare și alte hrube la fel de înfiorătoare. Pereții erau vopsiți în negru, deși bezna totală va fi fost o constantă. Picura din tavan tot timpul anului, în special primăverile, pereții fiind mereu umezi și acoperiți de mucegai. La Neagra nu au existat niciodată paturi – cele din poză nu se aflau aici și nici nu-s priciuri; datează dintr-o perioadă mai târzie, cel mai probabil fiind aduse de la dreptul comun. Aici se dormea pe jos, direct pe cimentul ud. De-a lungul anilor ꞌ50,  în cameră se formase un strat de pământ jilav, nămolos, o mare parte din pardoseală fiind acoperită de băltoci și denivelări. Din tavan atârnau stalactite calcaroase, ceea ce se întâmplă și acum. Iarna frigul era îngrozitor, și nu doar iarna, deținuții fiind aduși aici doar în zeghea zdrențuită.

Regimul de la Neagra era de o severitate extremă, criminală: o cană cazonă cu apă pe zi și mâncare o singură porție o dată la trei zile. După ani în șir de teroare și înfometare, deținuții ajungând niște morți vii, supraviețuirea la Neagra va fi reprezentat, pentru mulți dintre ei, o chinuitoare necunoscută. Vorbim despre oameni vlăguiți, bolnavi, călcați în picioare, unii fiind deja la o vârstă înaintată. Perioada izolării era decisă de conducerea închisorii, de ofițerii politici, de gardieni, fiind cazuri când deținuții au stat zeci de zile în astfel de condiții abominabile. Repetăm: foarte mulți și-au găsit moartea în aceste hrube.

Izolarea viza un singur deținut sau mai mulți. Deseori osândiții erau băgați la Neagra încătușați și cu lanțuri la picioare. Intrau într-un întuneric deplin, fiind nevoiți să bâjbâie de-a lungul pereților. La fel de des, printre ei erau introduși bolnavi de TBC în fază terminală, tocmai pentru a-i îmbolnăvi și pe ceilalți. Indiferent de cauze sau efecte, Neagra reprezenta o cumplită experiență-limită.

Aici ajungeai extrem de ușor, dovadă că memorialistica abundă în descrieri ale bolgiei, deopotrivă cu monstruozitățile petrecute între acești pereți. Dacă nu îi răspundeai cu umilitorul ”Să trăiți!” torționarului acefal, care în schimb îți dorea moartea în chinuri, riscai să ajungi degrabă la Neagra, și tot aici sfârșeai dacă unui gardian nu-i plăcea de fața ta, sau dacă încălcai vreuna din nesfârșitele și ucigătoarele reguli ale regimului carceral. Femeile n-au făcut niciodată excepție – relatările Elisabetei Rizea sunt cutremurătoare, te furnică pe șira spinării.

În cele ce urmează vă voi prezenta două relatări mai puțin cunoscute despre și de la Neagra. Prima îi aparține fruntașului țărănist Barbu Pițigoi, care dă glas mărturiei auzite de la tatăl său, fostul deținut Marin Pițigoi, odinioară lider al organizației PNȚ Argeș, fin al lui Armand Călinescu și colaborator apropiat al martirului Ion Mihalache. Să contextualizăm: suntem în decembrie 1948, lotul lui Marin Pițigoi (numai țărăniști cu greutate) este adus la Jilava pentru termenele de judecată și, întrucât unul dintre acuzați refuză să recunoască la proces acuzațiile mincinoase ale Securității, cu toții sunt bătuți și azvârliți la Neagra, în preludiul următorului termen, tocmai pentru a-i zdrobi și a-i face să își asume niște fapte pe care nu le comiseseră. Iată relatarea lui Barbu Pițigoi:

Barbu Pițigoi: ”Când a fost judecat lotul din care făcea parte tatăl meu, în ajunul Crăciunului, pe 23 decembrie, la Tribunalul Militar de pe cheiul gârlei, am angajat şi noi un avocat (…) Ședința de judecată avea să se suspende în ziua aceea, urmând să fie reluată a doua zi, fiindcă unul dintre arestați a refuzat să recunoască la proces o faptă închipuită de care-l acuza Securitatea.

În noaptea respectivă, lotul tatălui meu a fost dus din nou la Jilava, unde torționarii pregătiseră un tratament special. I-au băgat pe toți într-o carceră a Fortului 13, la Neagra, i-au dezbrăcat în pielea goală și i-au ținut toată noaptea cu picioarele în bălțile de pretutindeni și într-un frig cumplit, doar era luna decembrie. Motivul era unul sinistru, evident: Securitatea îi pedepsea pe toți deținuții fiindcă unul dintre ei cutezase să nu recunoască acuzațiile acelea smintite. Voiau să-i frângă pe toți, să-i intimideze și să se asigure că urmau să recunoască niște culpe imaginare și absurde.

Din lotul lor făcea parte și doctorul Gheorghe Petrescu, despre care v-am mai vorbit, fostul lider al organizației PNȚ Prahova. El și-a sfătuit camarazii să se pună în şir indian, să se apuce fiecare de cel din faţă şi să fugă în cerc, prin băltoacele alea, ca să se încălzească. Vă puteți imagina o astfel de scenă: deținuți goi alergând îmbrățișați și prinși într-un cerc al disperării, undeva, într-o temniță subterană? După un anumit răstimp, ăla din spate trecea în faţă, astfel încât ăla rămas în spate avea pieptul acoperit, iar cel din faţă avea spatele protejat. Toată noaptea au fugit ca să se încălzească”.

Firește, cu toții aveau să fie condamnați la temniță grea (și au executat-o până în ꞌ64, la decret, când au fost fixați cu domicilii obligatorii în Bărăgan), iar unii dintre ei aveau să moară în spatele gratiilor. Printre aceștia din urmă, deloc puțini, s-a numărat și doctorul Gheorghe Petrescu – citiți AICI întregul interviu acordat de domnul Barbu Pițigoi.

Cea de-a doua relatare îi aparține regretatului fost deținut politic Ion Radu (trăitor a 12 închisori comuniste de-a lungul a 12 ani). Context: transferat din nou la Fortul 13 Jilava, la sfârșitul lui 1954, Ion Radu este sancționat cu Neagra fiindcă refuză să-i dea gardianului cruciulița de os pe care o purta la gât – mai mult, deținutul îi răspunde sfidător, făcându-l de râs. Torționarul nu doar că-l aruncă la Neagra pentru 7 zile, dar nu uită nici să-l viziteze din când în când, doar pentru a-l călca în picioare:

Ion Radu: ”La Jilava l-am reîntâlnit pe prietenul meu Alexandru Cojocaru, care făcuse parte din lotul meu. Băiatul acesta avea un talent deosebit la sculptură – își făcuse o dăltiță dintr-un ac – și mi-a oferit o cruciuliță confecționată la Aiud dintr-o așchie de os, cruciuliță pe care, în prealabil, o frecase zile-n șir de ciment. Am primit-o cu mare drag și obișnuiam să o port la gât.

Într-o zi, sergentul analfabet Vasile Velea a intrat în celulă și mi-a cerut cruciulița, pe care o văzuse prin vizetă un coleg de-al lui. Răspunsul meu a fost la obiect: „Vino mâine seară și îți voi da o cruce de lemn să ți-o pui la cap!” Ceilalți deținuți s-au amuzat copios, iar sergentul s-a înfuriat și mi-a ordonat, bâlbâindu-se, să merg de urgență la comandant. Eu am refuzat, spunându-i că cine vrea să mă vadă să vină la mine, în celulă, unde putem discuta pe îndelete.

Drept urmare am primit 7 zile de izolare cu regim sever. A doua zi, doi caralii – dintre care unul era chiar sergentul Velea – m-au dus la Neagra, o celulă fără ferestre și plină de igrasie, care avea o tinetă într-un colț. Înainte de a mă arunca în bezna umedă, Velea mi-a aplicat o lovitură fulgerătoare în maxilar. Am căzut pe ciment și acei porci au început să mă izbească cu bocancii la nimereală. Într-un final m-au împins cu picioarele în celulă, ca pe un sac. Eram plin de sânge.

Pe jos era apă, pereții erau umezi şi plini de mucegai. După o oră a reapărut Vasile Velea, care m-a bătut din nou, cu aceeași bestialitate, ca să mă învăț minte și să nu mai fac bășcălie de el. M-a călcat în picioare. Am stat 7 zile la Neagra, timp în care am primit o gamelă cu mâncare o dată la trei zile; în rest, numai apă și niciodată de ajuns. Nu exista pat și trebuia să dorm pe jos, să găsesc un loc printre băltoacele alea infecte, deși umezeala îmi intra până în măduva oaselor.

De data aceasta însă, instinctul de conservare mă îndemna să merg mai departe, să înving suferința fizică și să nu-i părăsesc pe cei pe iubiți. Gândul îmi fugea departe, departe, dincolo de zidurile închisorii, la o fată pe nume Iulia, căreia îi dădusem întâlnire la bibliotecă, numai că eu nu am mai putut ajunge acolo, fiindcă am fost arestat de Securitate. După șapte zile de izolare am fost readus în cameră. Deținuții s-au crucit când au văzut că întregul meu corp era brăzdat de urmele loviturilor celor doi porci securiști. Mi-am revenit cu greu din acea încercare. Și când te gândești că totul a pornit de la o simplă cruciuliță...”

Citiți AICI întregul interviu oferit de regretatul Ion Radu, fost președinte al Asociației Foștilor Deținuți Politici (AFDPR) organizația București.