Marea Unire în Literatura română (partea a doua)

Entuziasmul Reîntregirii

Partea a doua: Entuziasmul Reîntregirii         

Realizarea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918 a fost manifestarea voinţei unanime a neamului românesc, desigur nu fără o contribuţie decisivă pe care şi-au adus-o Marile Puteri ale Antantei şi în special Franţa, inclusiv la Tratatele de Pace de la Paris din 1919-1920, fiind reflectată în numeroase creaţii encomiastico-panegirice, pline de un vibrant patriotism.

Presa acelor vremuri foarte intense, din toate părţile locuite de români, a dat o atenţie cu totul specială producţiilor literare, care cântau la unison Marea Unire. De pildă, ziarul Românul din Arad, apărut în 1911, ca organ al Partidului Naţional Român, a tipărit cele mai importante manifestări ale cugetului românesc, care celebrau Unirea Transilvaniei cu micul Regat al României, atunci: un gând s-a frământat şi o inimă a bătut în neamul românesc în ziua de intâi decembrie: gândul unirii tuturor românilor şi inima României Mari (cf. Românul nr. 24/ 1918).        

Poet al pătimirii noastre, Octavian Goga, care şi-a axat publicistica pe problemele românismului (originea românilor, continuitatea neîntreruptă în vatra de formare a poporului român, ideea unităţilor tuturor românilor, idealul unirii într-un stat naţional, lupta împotriva asupririi austro-ungare), a evocat, în cuvinte măreţe, acest moment al istoriei noastre: Pentru Regatul Român, venirea ardelenilor este cea dintâi sărbătoare a unirii politice cu pământul ce se va rupe de sub sceptrul habsburgilor. Soarta a făcut ca, din acest oraş al înfrăţirii de odinioară, să plece şi consolidarea de mâine. Sufleteşte, această unire a fost totdeauna. Viaţa Ardealului are, de veacuri, ca unic punct de orientare, credinţa unirii de sânge cu ţara. Tot astfel, şi politiceşte principiul unităţii a îndrumat în mod perpetuu programul gândirii de peste munţi. (cf. Românul, nr. 31/ 1918). Reflecţiile poetului din Răşinari erau întemeiate şi constituiau entuziasmul care prinsese glas din dragostea şi ura de veacuri ale poporului cântate în versuri impresionant-pătimaşe: Eu sunt oftatul care plânge/ Acolo-n satul meu din deal/ Sunt ţipătul muiat în sânge/ Al văduvelor din Ardeal./ Sunt solul dragostei şi-al urii,/ Un visător de biruinţi,/ Ce port blestemu-n cerul gurii,/ Drept moştenire din părinţi. (Octavian Goga, Fără ţară, în Românul, nr. 17/ 1918).

La rândul său, importantul şi prolificul istoric şi scriitor Nicolae Iorga s-a referit la hotărârea românilor ardeleni de a se uni cu ceilalţi fraţi, apreciind cum se cuvine sentimentul dezrobirii naţionale: Soarta voieşte astăzi ca, după ce jertfa cea mai devotată a noastră, celor de aici, a rămas zadarnică, aceeaşi dreptate să încunune, în aceeaşi clipă, silinţele noastre cu silinţele voastre, îmbrăţişând în aceeaşi răsplătire întreg neamul românesc (cf. Românul, nr. 14/ 1918). 

Unul dintre participanţii la Marea Adunare de la Alba-Iulia a fost tânărul Lucian Blaga, viitorul mare poet şi filozof. Pentru marea, istorica adunare de la Alba-Iulia, menţionează Lucian Blaga (în cartea sa autobiografică Hronicul şi cântecul vârstelor), unde s-a decis alipirea Transilvaniei la Regatul României, n-a fost nevoie de o deosebită pregătire a opiniei publice. Pregătirea se facuse de sute de ani. În dimineaţa zilei de 1 decemvrie, ca la un semnal, lumea românească a purces spre Alba-Iulia, pe jos şi cu căruţele. Fratele meu şi cu mine luarăm şi noi o trăsură... Era o dimineaţă rece de iarnă... La Alba-Iulia nu mi-am putut face loc în sala adunării. Lionel, care era în delegaţie, a intrat... Pe câmp se înălţau ici-colo tribunele, de unde oratorii vorbeau naţiei... În ziua aceea am cunoscut ce înseamnă entuziasmul naţional, sincer, spontan, irezistibil, organic, masiv... Seara, în timp ce ne întorceam, cu aceeaşi trăsura la Sebeş, atât eu, cât şi fratele meu, ne simţeam purtaţi de conştiinţa că ,’pusesem’ temeiurile unui alt Timp, cu toate ca n-am făcut decât să ,’participăm’ tăcuţi şi insignifianţi la un act ce se realiza prin puterea destinului. Faptul de la răscrucea zilei, cu tăria şi atmosfera sa, ne comunica o conştiinţă istorică.

Poeziile care cântau de zor Unirea deveneau din ce în ce mai numeroase în paginile publicaţiei Românul, pe măsură ce evenimentul se apropia vertiginos, dar şi după 1 Decembrie 1918, poeţii au tămâiat realizarea visului de secole al românilor ardeleni. Astfel, în versuri considerate de-a dreptul profetice, teologul-diplomat dr. Ioan Broşu (fiul cel mare al preotului Ioan Broşu din Dârstele Braşovului) a notat, înregistrat rolul tuturor provinciilor în realizarea Marii Uniri în versuri, totuşi, emfatice: Bănatul ne-a trimis solie/ Năpraznicu-i cuvânt l-aud,/ Trezit din somnu-i de urgie/ Braşovul viforos învie,/ La fapte mari de vitejie/ Vin grăniceri din Năsăud…/ Şi Bucovina blândă ne cheamă/ Cu glas de bucium depărtat/ Cu plânsetul duios de mamă/ Lăsaţi să piară oarba teamă/ Va ţine cerul astăzi seamă/ De ceasul nostru aşteptat!/ Vezi Basarabia departe/ Înalţă falnicu-i stindard/ Sfăr’ma-vom culmea ce desparte/ Un frate de-altul şi ne-mparte./ De-un singur dor ne leag-o soartă/ Şi inimile ce ne ard… (cf. I. Broşu, Marşul legionarilor români, în Românul, nr. 10/ 1918, marş pus pe note muzicale de Timotei Popovici).

În fine, una dintre cele mai frumoase poezii inspirate de Marea Unire s-a considerat a fi fost scrisă şi recitată de Nicolae Boilă, la 1 Decembrie 1918, chiar la Alba Iulia, fiind un adevărat imn al acestui eveniment major istoric al poporului român, aşa cum de altfel arată şi titlul ei: Neam românesc ridică-ţi glasul, căci şi cerul şi pământul/ Vrea acum să te asculte, să-ţi audă azi cuvântul/ În cetatea cea străbună, ridicată de Traian/ Azi se-nalţă-a doua oară, falnic vulturul roman/ Şi cu ochii lui cei ageri spintecă văzduhul mare/ Neamului român să-i pună nouă şi mai largi hotare! (cf. Nicolae Boilă, Imnul Unirei, în Românul, nr. 19/1918).

Prima parte aici

Citește și: Unitate în Unire