Când este o țară / societate praf?

Atunci când nu mai are nimic normativ, nimic evident, nimic scos din sfera negocierii, nimic coerent, nimic consecvent. Și (mai) nimic sfânt. Personal și instituțional, dezintegrarea este în plin marș triumfal tocmai în mijlocul aproximațiilor, al polarizărilor din ce în ce mai acutizate, a lipsei de consens fundamental, a rescrierii de azi pe mâine a oricărei reguli, a tranzacționării și a interpretării acesteia, oscilând furtunos între exonerarea blajină și paroxismul diabolizant.

În traducere, o țară/societate este praf atunci când politica nu apără un proiect comun de țară/societate, fie și cel de bază, nemijlocit, adică teritoriul, dincolo de imperative precum dezvoltarea sau cunoașterea, când legile sunt date pentru a fi apoi mutilate, încălcate sau încălțate, când instanțele de aplicare ale acestora se fac ecoul intereselor concurente, când direcția colectivă apare grafic sub forma unei serpentine, în jos, precum o tornadă, când nimeni nu mai are speranță.

În cazul nostru, zăpăceala, cacofonia și joaca de-a focul au ajuns deja la un nivel dincolo de pericolul anticipat. Trăim deja în plin pericol, iar asta nu are de-a face, pentru moment, cu dronele din Polonia sau cu Ro-Alertul din Deltă. Bucurându-ne încă de pace, de fluxuri financiare, majoritatea lor din bugetul european, orientate spre proiecte vitale, noi ne permitem, inclusiv sau mai cu seamă acceptând, fără prea multă judecată, scenarii deșănțate, să gustăm pe larg din propria noastră colivă, să ne delectăm mirosind din punga cu vopsea, ca aurolacii.

Perversitatea acestui proces, că doar nu o să-l numesc evoluție, care presupune un azimut, noi fiind vădit crepusculari la ora actuală, se arată deplin în ceva care frecvent ne scapă. Este vorba despre faptul că ethosul adânc, aderența la orice formă de credință, în primul rând religioasă, nu se traduce, la suprafață, în etica socială, în atitudinea matură, în discernământ. Dimpotrivă, am apucat să auzim cum, în numele Evangheliei Celui mai incomod personaj din istorie, să fim îndemnați la dezangajare, la pasivitate, la bonomia apocaliptică.

Sau, simetric, în funcție de credința tradusă excesiv în termeni de angajare partinică, suntem somați vehement că dacă nu renunțăm la democrație, transparență, colaborare internațională - intrinsecă unei țări între Orient și Occident și unei societăți a asimilării atâtor influențe și harisme -, dacă nu ne izolăm sau, mai bine, dacă nu ne orientăm exclusiv după marele vecin răsăritean, atunci sigur o să pierim. Așadar, fie că suntem de partea lui devotio passiva, fie de partea lui devotio activa, găsirea și securizarea centrului par misiuni imposibile.

Din aceste pricini, toate înrămate în cuvintele lui Hristos de viață dătătoare și de orientare spre veșnicie, cred și simt de decenii, nu doar acum, cât de necesară, urgentă, tămăduitoare, pacificatoare la propriu este o teologie socială ortodoxă. Spun ortodoxă pentru că, firește, mă gândesc la Biserica noastră și la misiunea ei în lume. Or, dacă până și în cele sfinte ajungem să copiem, cu aceeași imprecizie la limita imposturii și cu același entuziasm păgubos, ceea ce se petrece în planul zis profan, atunci chiar suntem praf.

Să nu fie!