Părintele Dumitru Stăniloaie

Părintele Dumitru Stăniloaie, plecat cu trupul dintre noi pe 5 octombrie 1993, riscă să fie proiectat monumental, la limită inutilizabil, altfel decât de a da altora în cap, la propriu și la figurat, cu el transformat în argument negândit și nemetabolizat de autoritate. Este soarta mai tuturor clasicilor, a autorilor mari și grei, în general a celor pe care este bine să îi citezi, fie și după ureche, dar nu și obligatoriu să îi citești, fie și pe sărite. Cum nefericirea face posibil fenomenul unei teologii non-reflexive, chiar agresiv anti-cogitațională - perversă traducere și adaptare a lui "noi muncim/credem, nu gândim" -, figuri precum cea a Părintelui Dumitru, teolog și mărturisitor al veacului XX, încurcă, ies din cadru.

Înainte de toate, fără a mai considera "banalitatea" copilăriei, consumate totuși în pre-ultimele rămășițe ale armoniei rurale și a echilibrului emoțional și etic, formarea viitorului teolog este de excepție. Dumitru Stăniloae este printre puținii care, între Atena și München, între Cernăuți și Sibiu, între București și Belgrad, Berlin și Paris, parcurge etape, acumulează cunoștințe și experiențe, bate bibliotecile, șterge praful din arhive, se chiorăște la manuscrise și are întâlniri cu oameni, la concurență cu paginile de carte. Prin geografie, limbi și punți ale minții, el este teologul capabil să înțeleagă, să simtă pulsul lumii în mijlocul căreia bate inima Bisericii lui Hristos.

Le face pe toate: de la redactor de ziar la decan de facultate, de la traducător la editor, de la profesorat la paternitate, de la frumusețea unui bărbat lipit cu delicată ardoare de iubirea vieții lui, Maria, mamă, preoteasă și candelă vie, de la reveriile pe marginea unei (eventuale) renașteri românești în prag de catastrofă continentală la temnițele comuniste, de la birou la celular, de la studențimea avidă la ticăloșia căcăcioșilor mistuiți de invidie, colegi, de a nu ar mai pomeni istoria nimic despre ei. Nu a fost dorit decât de unii, precum Mitropolitul Bălan, dar a devenit cu timpul, decantat prin mizeriile deceniilor dictaturii proletariatului, de neînlocuit. Din piatră de moară a fost pus ca perlă în montura de mare preț a Bisericii noastre.

Prima mea întâlnire cu Părintele Dumitru, imediat după 1990, a fost un regal. Nu mai știu cât timp am petrecut în sălița mică din apartamentul de pe fosta stradă Cernica, nu departe de cartierul armenesc al Bucureștilor. El avea să mă convingă să învăț nemțește și, în consecință, mi-a dat recomandarea cu care am plecat prima dată la studii, încă student fiind, în epocă o insolență. Cu el, curând, aveam să descifrez pagini din Barth, mai ales cele despre puterea cuvântului din introducerea la monumentala lui Kirchliche Dogmatik pe fundalul căreia sunt cele mai multe fotografii recente ale Părintelui. În fine, am avut privilegiul unuia ca din familie să îmi iau rămas bun de la el într-o rezervă fără geamuri de la Fundeni. La slujba de înmormântare, în piața dintre Catedrala Patriarhală și Reședință, mă aflam, după o noapte de priveghi, în balconul cu mușcate, sprijinind-o pe Doamna Zoe Dumitrescu Bușulenga, viitoarea maică Benedicta, care abia își reținea lacrimile.

Azi, viața mea este zilnic marcată de el. Nu exagerez! La intersecția dintre Colentina și Fundeni nu uit să îl pomenesc, pe fugă, așa cum o fac, mai cu inimă tihnită, când trec pe strada care acum îi poartă numele, ținând-o de mâini pe Maria mea, spre școală. De câțiva ani, prietenii și colegii de la Iași îmi fac onoarea să mă consulte privitor la organizarea Simpozionului Internațional "Dumitru Stăniloae", formă de coagulare teologică unică în felul ei inițiată, la vremea cuvenită, de actualul Patriarh. În căutările mele printre cărți, el este teologul român pe care îl consult cel mai des, care mă surprinde și mă odihnește. Pe el, alături de mama și Mitropolitul Bartolomeu, de cei în luptă și de cei învingători, îl pomenesc liturgic de fiecare dată, nesmintit.

Teolog al iubirii, dar nu a oricăreia, ci a celei adevărate, frumoase - iată de unde și pasiunea pentru Filocalie și fântâna cu multe ape a Tradiției în general -, Părintele Stăniloae are, totuși, inclusiv menirea mai puțin evidentă, dar cu atât mai utilă, a monumentelor: ne arată cât de sus am putea zbura dacă am dori, aducându-ne aminte, ca să îl citez pe de Mello, că toate găinile sunt de fapt vulturi domesticiți. In diesem Sinne:

Sus să avem inimile și Dumnezeu să îl pomenească în Împărăția sa!